Popas la Mănăstirea Hurezi şi, bonus, pădurea din mijlocul oraşului

Mie nu-mi place Constantin Brâncoveanu. Nu-mi place şi aia e. În materie de istorie am fost, sunt şi voi rămâne un chibiţ. Iau evenimente de acum sute sau chiar mii de ani, mă poziţionez clar de-o anumită parte, fac galerie, mă oftic când nu iese cum vreau eu, mă bucur ca o tută când „al meu” dă cu adversarii de pământ, exact aşa cum exultam în copilărie atunci când Făt Frumos îi dădea decisiva zmeului, balaurului sau cu cine s-o mai fi drăgălit dânsul.

Antipatiile şi simpatiile mele se nasc şi se statornicesc mai degrabă visceral, aşa că să nu mă întrebaţi de ce îl „susţin” pe Dan al II-lea în conflictele interne cu Radu Praznaglava, de ce-mi place de nu mai pot Radu Şerban şi nu mi se aprind călcâiele după Ţepeş, ori de ce mă dau cu capul de pereţi că Petru Cercel n-a apucat măcar 25 de ani de domnie, lucru care, dacă s-ar fi întâmplat, ar fi însemnat ca frati-su vitreg, Viteazul, să nu mai existe deloc. Cel puţin nu ca domnitor.

Aşa şi cu Brâncoveanu. Har Domnului, informaţiile provenite de la cronicari de toate naţiile îţi permit să le interpretezi fix aşa cum vrei: acolo unde unii văd cea mai înaltă formă de diplomaţie, alţii sesizează trădări pe toată linia, acolo unde unii văd martiriu, alţii întrezăresc doar lăcomie nemăsurată, acolo unde unii văd o victimă neprihănită a uneltirilor Cantacuzinilor, alţii îl descoperă pe ucigaşul mizerabil al domnitorului Şerban Cantacuzino. Cum or fi stat cu adevărat lucrurile, Dumnezeu mai ştie. Cert e că eu am ales să cred ce vreau, iar ceea ce am vrut să cred nu-i tocmai de natură să mă transforme în fană.

Ceea ce nu pot nega însă nici măcar eu, proaspăt declarata heităriţă, e importanţa capitală pe care Brâncoveanul a avut-o în evoluţia culturii şi arhitecturii româneşti. A construit de a rupt, clădiri laice şi mai ales religioase, şcoli şi palate, biserici şi mănăstiri, a dat numele stilului muntenesc (chiar dacă heităriţa din mine ţine să specifice că stilul era folosit deja cu cel puţin 30 de ani înainte ca Brâncoveanu să urce pe tron). Şi, dintre toate ctitoriile sale, cea mai de seamă rămâne Mănăstirea Hurezi, că doar n-o fi intrat nici ea chiar degeaba în patrimoniul universal UNESCO.

Am ajuns la Horezu într-o după-amiază de august a anului trecut, în drum spre Râmnicu Vâlcea, după ce prima partea a zilei ne-o petrecuserăm prin chei şi peşteri. Era destul de târziu, habar n-aveam dacă mai găsim deschisă mănăstirea. Am găsit-o.

Înainte să mă reped în Biserica Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena în căutare de tablouri votive, devenite un fel de fetiş al meu, am constatat două lucruri: în primul rând, dacă vreun complex mănăstiresc muntenesc merită titulatura de lavră, ăsta e. Şi când spun lavră, mă refer la sensul folosit în Rusia, adică cel mai înalt rang pe care îl poate atinge o mănăstire răsăriteană, nu sunt sigură dacă pe la noi termenul nu are cumva (şi) alte nuanţe. În al doilea rând, s-ar impune ca toţi (dar toţi) funcţionăraşii primăriilor şi altor autorităţi locale cu atribuţii de întreţinere a unor obiective şi de amenajare peisagistică să fie internaţi cu forţa, măcar timp de câteva luni, într-o mănăstire random de măicuţe. Să înveţe from the best, nu de alta.   

Revenind la biserica principală, nu ştiu cu sfinţii şi cu catapetesmele, însă tablourile votive nu m-au dezamăgit. De fapt, ce zic eu că nu m-au dezamăgit, m-au încântat de-a dreptul. Fie că e vorba de portretul ctitorului şi al doamnei sale Marica, însoţiţi de cei 11 copii, de portretele unor înaintaşi Basarabi sau de galeria de pe peretele de la intrare, înfăţişând neamurile contemporane cu domnitorul, Brâncoveni şi Cantacuzini. Mi-a părut un pic rău că, vizita la Horezu nefiind programată, am ajuns acolo total nepregătită. Mi-ar fi plăcut să-i pot identifica, unul după altul, pe domnii cu creastă şi mustăţi din această ultimă galerie. La fel cum mi-ar fi plăcut să pot face fotografii în interior. Lucru care, din păcate pentru mine, nu mi-a fost permis.

Biserica ar fi trebuit să devină necropola Brâncovenilor, sarcofagul din marmură albă pregătit din timp pentru voievod e acolo, în faţa tabloului său votiv. Nu s-a întâmplat însă aşa. Doamna Marica i-a adus trupul, pescuit de nişte greci din Marea Marmara şi îngropat pe o insulă, în ţară în mare taină şi l-a îngropat la Bucureşti, în Biserica Sfântul Gheorghe Nou. Acum nu-i mai spune rămăşiţe pământeşti, îi spune moaşte. Şi ce nu reuşesc eu să înţeleg e de ce nu-i e îndeplinită ultima dorinţă, aceea de a fi adus (tot, nu doar pe bucăţele) la Horezu şi a fi lăsat în pace să se odihnească. Aşa heităriţă cum sunt, tot mi se pare revoltător de nedrept.

Despre istoricul şi arhitectura complexului mănăstiresc există date din belşug pe internet, nu simt nevoia să le reiau, ci mai degrabă simt nevoia să-mi închei povestea despre excursia asta întâmplată acum nu mai puţin de şase luni.

De la Horezu ne-am îndreptat direct către Râmnicu Vâlcea, am rămas peste noapte la Adriana, sora tatălui meu şi mătuşa mea preferată, urmând să plec a doua zi înspre Sibiu. Teoretic, povestea s-ar putea încheia aici.

A doua zi m-am trezit însă târziu, am ratat trenul de dimineaţă, loc la Dacos slabe şanse să prinzi duminica fără rezervare prealabilă, aşa că am plecat la plimbare prin oraş. Şi, până să-mi dau seama ce mi se întâmplă, am ajuns pe Dealul Capela, de care mă leagă amintiri vagi de pe vremea când eram copil şi-mi petreceam mare parte din vacanţele de vară la Vâlcea.

M-am dus până la capătul aleii asfaltate, unde am dat peste nişte panouri informative. Cel mai interesant dintre ele vorbea despre un pietroi imens, „Boul de piatră”, unde ar fi existat cândva o închisoare subterană, „gazdă” pentru prizonierii turci în timpul Războiului de Independenţă. Mi s-a părut interesant bolovanul, drept care m-am uitat pe harta Capelei după punctul marcat ca atare şi am pornit pe bâjbâite în căutarea lui.  

Surpriza n-a fost însă bolovanul, ci faptul că ceea ce părea iniţial a fi un parc s-a transformat brusc în pădure în toată regula. Verde şi sălbatică. Am tot urcat pe poteci de pământ, timp de vreo 20 de minute, până am ajuns la o belvedere, erau şi nişte băncuţe pe-acolo. Mă tot uitam după bolovan, nici urmă de el, am sunat-o pe Adriana să întreb, ştia doar de belvedere, l-am sunat şi pe Alin, tot de belvedere ştia şi el.

Noroc că m-a auzit vorbind la telefon un domn mai în vârstă care, încântat că turiştii sibieni sunt mai interesaţi decât localnicii de boul cu pricina, s-a apucat să-mi povestească despre stăpânirea austriacă şi tunelurile săpate în acea vreme, despre cea mai veche pârtie de bob din România, despre inscripţiile de pe pietroi, pentru ca, la final, când începusem să dau semne de nerăbdare din pricina setei care mă chinuia de ceva timp (nu mă gândisem nici în vis că ajung să fac trasee prin pădure şi că ar trebui să iau apă la mine), să mă însoţească o bucăţică de drum şi să-mi arate unde găsesc bolovanul-bou (undeva în stânga drumului-potecă pe direcţia de coborâre).

L-am găsit în cele din urmă, mi-am continuat plimbarea prin pădure, am revenit în oraş, am băut o cafea, am mâncat de prânz la Adriana, am mai sporovăit ce-am mai sporovăit, am plecat la gară, am aflat că nu circulă niciun tren pe motive de pod prăbuşit lângă Craiova, ultimul Dacos plecase deja, am înjurat de morţi şi răniţi, am mai rămas o noapte la Vâlcea şi, într-un final, m-am repartriat. Asta fu.

Ioana

9 thoughts on “Popas la Mănăstirea Hurezi şi, bonus, pădurea din mijlocul oraşului

  1. Maria

    Pai ce-ai facut? M-a pus pe lectura postarea asta… Nu ti-am mai citit de multa vreme o postare de-a fir a par.

    Si, ca sa fie treaba treaba, m-am mai bagat, in mijlocul postarii, si pe cate un wikipedia sa citesc de-ale lui Radu Serban sau Petru Cercel…

    Sa nu mai faci d-astea…

    Reply
    1. Ioana Post author

      Mă speriaşi, şefu! :))
      Ţi-ai schimbat adresa de mail cu care comentezi şi intraseşi în moderare. Când mi-a venit notificare că am comentariu în moderare la postarea asta, mă gândii că iar apare vreunul să zică urât de mama şi să mă trimită să mă spânzur. :)))

      Bun, bun, bun, lasă că nu-ţi strică. Bănuiesc că în privinţa lui Radu Şerban eşti în asentiment cu mine, cică era şi blânduţ şi cumsecade peste toate alea, dar chiar sunt curioasă ce impresie ţi-a făcut Cercelul. :>

      Hai că nu mai fac (decât dacă m-apucă)! :))

      Reply
      1. Maria

        Ai uratul obicei sa-mi schimbi parerile si sa-mi bagi pe gat idei. Ma rog, nu-ti reuseste mereu, dar chiar si-asa…

        Da, deja-s fan Radu Serban. Probabil o sa mai caut despre el ca sa fiu un fan cat de cat pregatit. :>

        Am avut mereu in mine curiozitatea sa vad ce a fost dupa Mihai Viteazul si dorintele lui indraznete. Eram convins ca trebuie sa fi fost un haos, o nebunie in Tara Romaneasca. Citind despre domnia lui Radu Serban, vad ca nenea asta chiar a gestionat bine problema. Jos palaria.

        In ceea ce-l priveste pe Petru, nu stiu ce sa zic. Nici nu am gasit cine stie ce despre el pe wikipedia. Dar, chiar si-asa, m-am uitat la bornele vietii lui si-am avut un sentiment de compasiune. S-a stins iute si pe meleaguri straine.
        Altfel, sunt curios in ce ureche avea cercelul. In stanga sau in dreapta?!:>

        Ah, da. Am pus celalalt mail… Hai ca ai scapat de data asta.

        Reply
        1. Ioana Post author

          Măi, în reprezentări votive mai vechi, apare întotdeauna uşor profil dreapta, iar în dreapta are cercel. Am văzut însă şi ceva portrete mai noi, în care cercelul apare şi în urechea stângă. Posibil să fi purtat de fapt cercei. :>

          A apărut anul trecut o carte despre el (autor Cristian Moşneanu), cred că o iau la următoarea comandă pe Libris. Mă enervează însă că nu am opţiune pe site să citesc câteva pagini, mi-am mai luat eu ţepe cu cărţi istorice care, efectiv, n-au cap, n-au coadă şi, mai pe româneşte, nu se pot citi.

          Hai să-ţi mai dau de lucru. :))) Ştii care iar îmi sunt simpatici? Vlad Călugărul şi Radu cel Mare, mi se par aşa de zdraveni la cap după un secol muntenesc isteric de-a dreptul! :)))

          Reply
          1. Maria

            Ok, ok. O sa mai caut si despre ei.

            Era dichisit Petru. Poate si de-asta-ti placea. Frantuzit tanarul.

            Ce mi-a placut insa ca, citind postarea despre Radu Serban de pe wikipedia, am dat de o secventa ce mi-a parut rupta din razboaie grecesti (mai mult sau mai putin mitologice).
            Ma refer la batalia aia de la Teisani cand a fost provocat la lupta individuala Stroe Buzescu de catre tatarul ala rau.:> Iar romanul nostru l-a cam decapitat pe tatar.

            Oricum, fii mandra cu noi, romanii de la sud de Carpati, ca v-am mai tinut in viata!:

          2. Ioana Post author

            Şefu, Stroe Buzescu e îngropat la voi în judeţ, la Stăneşti-Lunca. Când mai vin la Vâlcea, poate mergem să-l căutăm, ce zici?

            Daaa, mulţumeeeeeesc că nu i-ai lăsat pe turci să mă omoare!!! :)))

  2. Maria

    Pe turci nu i-am lasat, pe unguri i-am alungat, pe tatari i-am infruntat. Ai pentru ce-mi multumi.:>

    Cautai Stanesti-Lunca pe harta. Aproape ca zici ca nu e in judetul Valcea. E la marginea de sud a judetului. Mergem daca-i ceva de vazut.

    Nu reusii sa mai dau reply la mesajul ala… Nu stiu de ce. Gata ca deja-ti stric postarea. :

    Reply
  3. ,,unu,,

    Ai transformat o lectie de istorie, intr-o poveste captivanta si atractiva pe intelesul tuturor.Daca ai fi dascal, cred ca elevii ar face rand la orele de curs.Lectiile tale ar fi intalniri interactve deosebit de placute profesor- elev…toata stima!

    Reply
    1. Ioana Post author

      Hei, mulţumesc mult, tare m-ai uns la suflet cu un asemenea compliment! Mai ales că mă aşteptam mai degrabă la ceva heituială anonimă la genul ăsta de postare. 😀

      M-am gândit şi eu la un moment dat că mi-ar fi plăcut să predau istorie, de preferinţă la liceu, dar probabil ar fi ieşit tare prost. Dacă s-ar fi dus copchiii acasă îndoctrinaţi cu idei de-ale mele creţe, cred că părinţii ar fi început să picheteze in corpore Inspectoratul ca să fiu exclusă din învăţământ. :)))

      Reply

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.