Oricât m-aş învârti şi oricum aş da-o, la Pompeii am făcut fix rahatul praf. Praf, praf, praf. Pfff, şi ce filme îmi mai făcusem în cap cu oraşul antic de la poalele Vezuviului! Iar asta nu de ieri, de azi.

Am fost şi eu copil la un moment dat. Ca orice copil, aveam un bunic matern. Mă rog, eu îi spuneam tata. Bunicul ăsta al meu era de-a dreptul special. Printre altele, îşi trăise prima tinereţe în perioada interbelică. Apucase să călătorească şi chiar să studieze prin străinătăţuri. Şi, evident, fusese la Pompeii. De unde revenise cu un braţ de broşuri şi albume, păstrate cu sfinţenie peste ani.

Ţin minte şi acum, de parcă ar fi fost ieri, clipele în care stăteam în pat lângă el şi răsfoiam împreună albumele, ascultându-i în acelaşi timp poveştile despre Vezuviu. Părea atât de departe şi atât de inaccesibil! Ani de zile am rămas marcată de imaginea câinelui contorsionat (mulaj), descoperit legat în faţa uneia dintre vilele romane din Pompeii, Casa di Orfeo. N-au existat multe lucruri în copilărie care să-mi provoace atâta milă şi atâta furie oarbă în acelaşi timp. Cum dracu poţi să ai sufletul să fugi din calea erupţiei, eventual după ce ai strâns ce aveai mai de preţ de prin casă, şi să nu-i dai câinelui tău măcar o şansă teoretică să se salveze şi el? Eventual să-l mai legi şi deliberat, că, cine ştie, poate totuşi nu vine lava peste oraş şi, dacă tot nu vine, mai e câte ceva de păzit prin casă?

Deci, nu vreţi să ştiţi ce poveşti trebuia să inventeze bietul tata ca să mă împace, despre cum căţelul s-a dus instantaneu, fără suferinţă şi fără să-şi dea seama ce i se întâmplă, şi despre cum stăpânii cei nemernici, aflaţi pe fugă, au pierit în cele mai groaznice chinuri…

În fine, au trecut de atunci mai bine de 30 de ani. Depărtările au devenit tot mai accesibile, eu însămi am ajuns în locuri la care bunicul meu nici măcar n-ar fi îndrăznit să viseze. Dacă aş prinde peştişorul de aur dispus să-mi îndeplinească o dorinţă absurdă, acea dorinţă ar fi ca de acolo, din cer sau de pe unde s-o afla, tata să-mi poată citi blogul. Sau, şi mai bine, să mă însoţească, nevăzut şi neştiut de nimeni, în călătorii. Doamne, cât ar fi de fericit!

Acestea fiind spuse, cred că vă puteţi închipui entuziasmul care pusese stăpânire pe mine în perspectiva iminentei vizite la Pompeii. Aveam o singură dilemă: să caut sau să nu caut câinele care mi-a marcat copilăria? Pe de o parte, rămâne cel mai reprezentativ artefact de la Pompeii. Pentru mine, desigur. Pe de altă parte, nu prea simţeam nevoia să retrăiesc traume infantile. Până la urmă, am decis să nu. Nici măcar nu ştiu dacă în prezent e expus în sit sau la Napoli, în Muzeul de Arheologie. Am hotărât să nu mă intereseze.

Nu mi-aş fi închipuit însă nici măcar în visele mele cele mai negre că, odată ajunsă la Pompeii, nu mă va mai interesa nimic. Dar absolut nimic!  Pur şi simplu, am cedat nervos în faţa căldurii. Erau 35°C la umbră când am intrat în sit. Pe cer, nici cel mai mic norişor, măcar aşa, pentru impresia artistică. Încercam cu disperare să manevrez în acelaşi timp un aparat foto, telefonul pe post de ghid online şi o hartă imprimată a oraşului. Nu eram în stare. Am renunţat la telefon, am rămas cu harta şi cu aparatul. Nici aşa nu eram în stare. Am renunţat şi la hartă. Moment în care am constatat că sufăr de vreun soi de sun blindness şi că, ce să vezi, nici măcar cu aparatul foto nu mă mai descurc. Şi, în condiţiile date, m-a lovit deznădejdea aia neagră.

Aaaa, am uitat să precizez că, înainte de a intra în oraşul antic, am recurs la o măsură disperată, văzând care-i situaţia la faţa locului. Atât eu cât şi Monica am investit degeaba câte-un 25 de Euro (fmm de hoţi!!) în câte-o pălărie de mamaie, doar-doar ne mai apără cât de cât de soarele ăla orbitor. Luaţi de vă râdeţi!

[Show slideshow]

Mno, până la urmă, după consultări, am ajuns la concluzia că tot ce ne trebuie e o bere, băută obligatoriu într-un loc foarte, dar foarte umbros. Şi că, pentru a păstra măcar aparenţele, vom încerca să vizităm în drumul către bere câteva dintre vilele celebre, aşa, mai din amintiri. Cum eu eram complet dezorientată şi pe jumătate oarbă, Monicăi i-a revenit onoarea să ne descurce cu orientarea turistică, în timp ce mie mi-a rămas sarcina de a mă scobi – fără vreun succes nebun – prin memorie după denumiri de vile care să se încadreze în categoria „celebrităţilor”.

Drept care, după o scurtă escală în zona publică, ne-am reprezit direct spre Casa del Fauno, unde ne-am binoclat o vreme la statuia faunului însuşi, o copie, evident, că doar nu era să lase italienii originalul sub cerul liber, să-l plouă, să-l bată vântul şi grindina. Bine, eu nici măcar nu sunt chiar atât de convinsă că-i vorba despre un faun cu adevărat, prea are picioare de om şi nu de ţap. Tot în casa faunului ne-am bătut capul cu celebrul mozaic de pardoseală înfăţisând înfruntarea dintre Alexandru cel Mare şi Darius al III-lea, dar bătea soarele pe el ca naiba, eu cel puţin nu reuşeam să disting mare lucru. Am făcut şi o poză în orb, m-am rugat să nu fie cu capete tăiate, iar zeii responsabili de încadrarea pozelor s-au executat, măcar parţial.

Ne-am îndreptat apoi spre Casa dei Vettii, dotată cu fresce impresionante şi cu două reprezentări (frescă şi statuie) ale unui nene cu o mătărângă cel puţin la fel de impresionantă, care nu numai că suferea de priapism, dar era chiar Priapus însuşi.

În fine, rămase în pană de idei, am intrat la întâmplare în Casa della Fontana Piccola, pe Via di Mercurio. După care, am decretat că atâta am putut noi şi că e momentul să căutăm o ieşire.

[Show slideshow]

Am ales altă ieşire decât cea principală, în drum spre ea am trecut pe lângă un lung şir de morminte şi mausolee, apoi, chiar la final, ne-a întâmpinat o surpriză neaşteptată: o altă vilă, extraordinar de bine prezervată sau poate chiar prea zdravăn restaurată, Villa dei Misteri. Aici am avut parte, în sfârşit, şi de mulaje umane (nu că aş fi simţit prea tare nevoia), dar, mai ales, de o frescă absolut fabuloasă în triclinium, întinsă pe trei pereţi, probabil ceva ritual de iniţiere în cultul lui Dionis (misterele din Eleusis) sau, după alţii, o reprezentare alegorică a nunţii.

[Show slideshow]

Asta a fost tot. Cu alte cuvinte, aproximez că am văzut cam 0,5% din Pompeii, în aproape două ore de bezmeticit prin zonă. După cum ziceam într-o postare anterioară, să le dea Dumnezeu sănătate (fizică şi mintală) tuturor celor care declară în mod public că au vizitat la Pompeii tot ce era de vizitat. Şi că au făcut-o în 3-4 ore. Iar mie să-mi dea sănătate şi putere să mai ajung măcar o dată la Pompeii. Promit ca data viitoare, pe răcoare, să trec de 3%.  

Ioana