După cum vă povesteam într-o postare mai veche, mi-am petrecut luna iulie a anului curent pilindu-mi premolarii, numărând stropii de ploaie şi compunând poezii idioate capodopere lirice. Mno, a trecut cumva şi luna lui Cuptor şi a venit peste mine luna lui Gustar, cu dinţi reîncoronaţi regulamentar şi cu prognoze meteo ceva mai prietenoase.

Am încropit cam cu heirupul un plan de bătaie, cu cazare la Voineasa şi cu câteva idei nu foarte bine conturate de trasee în zona înaltă a Munţilor Lotrului, Căpăţânii şi Latoriţei, zonă explorată până acum mai degrabă insuficient spre deloc de către subsemnata.

Prin urmare, pe 9 august 2018, mă luam şi mă urcam dis de dimineaţă în personalul de Vâlcea. În Gara Lotru mă aştepta Alin, dotat cu o maşină de teren împrumutată. Am ajuns la Voineasa, ne-am învârtit o vreme în căutarea unei cazări, am găsit până la urmă o pensiune al cărei nume l-am uitat între timp (ceva cu haiduci era), am luat în tihnă masa la aparent singurul restaurant funcţional din localitate. Bun, şi-acum? Ia zi, şefu’, unde mergem? Iar şefu’ a grăit: mergem pe Vf. Fratoşteanu (2053 m) din Munţii Latoriţei.

Mbon. Am urcat din nou în maşină şi ne-am „căţărat”, pe drum asfaltat, până în Curmătura Vidruţei (1571 m), în cel mai pur pantofar-style. Bine, de aici începe traseul clasic spre Fratoşteanu, nu e ca şi cum alţii ar porni să atace vârful fix de lângă Olt, dar na, tocmai mă complexaseră zdravăn doi băieţi cu care am împărţit compartimentul în tren şi care, cu rucsaci de 80 de litri în spate, urmau să parcurgă Munţii Lotrului în trei zile, pornind tocmai din Valea Oltului. Şi, când mă gândesc că au trecut aproape zece ani de când augusta mea persoană îşi căra pentru ultima oară cortul în spinare, parcă mă apucă jalea. Măcar un pic.

Din Curmătura Vidruţei am început urcuşul pe jos, pe drum forestier tăiat prin pădurea de brad. Pe măsură ce câştigam altitudine, viteza de deplasare scădea invers proporţional cu numărul tufelor de afin întâlnite în cale. Problema era însă alta: cerul devenea tot mai negru pe măsură ce limba mea devenea tot mai albastră.

Când am ieşit pe platoul alpin, au început să se audă şi tunetele. Încă răzleţ şi încă departe. Hai, mă, n-om avea tocmai noi ghinionul să ne prindă furtuna! O să picure un pic şi gata. Ahem. Până una-alta, eu eram mulţumită că apucasem să văd Lacul Vidra de la înălţime. Cu atâta amar de nori în jur, nu era tocmai cea mai clară imagine, dar orişicât. Cât despre celelalte privelişti visate, spre Munţii Lotrului şi spre Făgăraşi, spre Parâng şi spre Munţii Căpăţânii, rămân pe data viitoare.

Ideea de a face un mic ocol până pe Vf. Nopteasa (1980 m) i-a aparţinut lui Alin. Bună idee! Altfel, ar fi fost un traseu spre nicăieri. Dacă tot am ajuns pe vârf şi după ce ne-am tras în chip, am zis să facem şi un mic popas. Popas de care n-am apucat să ne bucurăm prea mult, pentru că, după cum era de aşteptat, a început ploaia. Încă dezbăteam dacă să ne continuăm sau nu urcuşul spre Fratoşteanu, când două fulgere s-au găsit să se dezlănţuie, la interval de câteva secunde, fix deasupra capetelor noastre şi să ne liniştească definitiv.

Drept care, ne-am luat picioarele la spinare şi am coborât, direct pe abruptul Noptesei de această dată, revenind la maşină după circa patru ore de la plecare.

Au urmat alte două zile din acelaşi ciclu, „plecat-am spre X, ajuns-am pe/la Y”, dar să nu anticipăm, zic. Important e că, de fiecare dată, concluzia a fost aceeaşi: „Bine şi-aşa”.

[Show slideshow]

Ioana