Peru (6) – Cu autobuzul la cota 4.335

După marele stres de la Machu Picchu a urmat o zi liniştită, petrecută în cea mai mare parte în autocar, pe ruta Cuzco – Puno, pe platoul andin Altiplano, la altitudini care pe alocuri trec bine de 4.000 metri.

Dacă reuşesc să mă refugiez în spatele autocarului şi am locul de lângă mine liber, astfel încât să nu mă toace nimeni mărunt şi să-mi pot întinde cât de cât picioarele, chiar sunt o plăcere pentru mine drumurile astea, fie ele cât de lungi. E drept că aş fi preferat alte condiţii meteorologice, cu siguranţă am fi avut parte de peisaje fantastice dacă ar fi fost senin, aşa însă, pe ploaie şi cu vizibilitate la doar câţiva metri în zonele cele mai înalte, ciuciu perspective!

În fine, am mai învăţat între timp să nu mă mai dau cu capul de pereţi de fiecare dată când vremea refuză să ţină cu mine şi să nu-mi mai consum nervii şi energia pentru lucruri asupra cărora oricum nu am vreo influenţă.

Altiplano (Qullaw în limba quechua) este după platoul Tibetului cel mai mare platou alpin al Terrei, are o altitudine medie care depăşeşte 3.300 m şi se întinde pe teritoriul a cinci ţări andine, Argentina, Chile, Bolivia, Peru şi Ecuador. Şezând aşa în autocar, chiar mă gândeam cu oarecare ciudă că nu-i tocmai corect ca unii să scoată limba de-un cot încercând să cucerească nişte mogâldeţe (pe moment la Vârful Domogled din Munţii Mehedinţi m-am gândit, care cu ai săi 1005 m a scos sufletul din mine, probabil pentru că l-am subestimat puternic şi nu mă aşteptam la cine ştie ce efort) iar alţii să se plimbe în autocar cu aer condiţionat şi clasificat 3 stele (sau câte-or fi fost) pe la altitudini cu care puţine vârfuri din Europa se pot mândri. Mi-o şi închipuiam pe vreuna dintre cele câteva tanti-uri care le ştiau pe toate tăindu-i scârbită macaroana vreunui nepot mândru de-a fi urcat pe de-alde Moldoveanu 🙂

Ce să comentezi însă când nici tu nu eşti tocmai cu pioletul în mână în drum spre Vf. Huascaran, ci tocmai zaci în acelaşi autocar clasificat nu ştiu câte stele şi te enervezi că ăla din faţă şi-a lăsat scaunul cam prea pe spate după gusturile tale şi te cam înghesuie …

Evident că n-am petrecut chiar toată ziua în autocar. Prima oprire am făcut-o după aproximativ 45 de km de la plecarea din Cuzco, în Andahuaylillas (greu de tot, e singurul loc vizitat în Peru al cărui nume nu reuşesc nicicum să-l reţin), capitala unuia dintre cele 12 districte ale Provinciei Quispicanchi  (ok, ok, nici pe ăsta :P). Principala atracţie a oraşului este Biserica Sfântului Apostol Petru (San Pedro) construită în stilul barocului andin şi supranumită „Capela Sixtină a Americii” datorită frescelor care-i acoperă pereţii, realizate în stil mudejar (stil spaniol de influenţă maură) şi baroc de către reprezentanţii Şcolii din Cuzco.

Biserica a fost ridicată de iezuiţi undeva la sfârşitul secolului al XVI-lea şi ca mai toate bisericile spaniolilor stă pe o fundaţie „huaca”, un loc sacru al incaşilor. Înăuntru fotografiatul e interzis, aşa că nu am ce arăta, dar nu aş putea afirma că mi-a chiar plăcut. Picturile sunt atât de înghesuite şi atât de colorate încât distrug orice senzaţie de spaţiu şi te sufocă efectiv (sau poate doar pe mine, claustrofoba de serviciu).

Următoarea oprire a fost la Raqchi (la cca. 110 km distanţă de Cuzco, în Provincia Canchis, Districtul San Pedro), cu ruinele Templului lui Viracocha. Asta da!

În mitologia andină (incaşă şi preincaşă), Viracocha era zeul creator al pământului şi al tuturor lucrurilor, fiind asociat cu marea (cică s-ar fi ridicat din Lacul Titicaca). De asemenea, este tatăl zeului solar Inti şi al zeiţelor Mama Quilla şi Pachamama. Tot legenda spune că ar fi distrus omenirea în jurul lacului Titicaca, salvând doar doi oameni, Manco Capac şi Mama Occlo, aceşti Noe ai Anzilor, care ulterior au fondat Imperiul Incaş.

Revenind la templu, din el a rămas în picioare un şir de 11 coloane care indică faptul că templul ar fi avut iniţial o lungime de 92 m şi o lăţime de 25 m. Înălţimea e de aproape 15 metri, ceea ce îl face să fie cea mai înaltă structură încaşă păstrată până în zilele noastre.

Fundaţiile, cu o înălţime de cca. 4 metri, sunt din andezit şi executate în stilul clasic incaş, restul până sus fiind din cărămidă de lut. Am tot căutat informaţii pe tema asta, dar văd că nu vrea să mă lămurească nimeni, aşa că mi-am permis să trag personal concluzia că de fapt toate tempele şi palatele erau realizate aşa. Oricum nu puteam să-mi imaginez că ar fi fost în stare să distrugă coloniştii ditamai zidurile de piatră pentru a-şi construi tâmpeniile lor proprii peste fundaţii. Cu cărămida de lut totul devine explicabil.

În sit se mai află o zonă rezidenţială şi depozite aşezate liniar (qolqas), cu diametrul de 10 m, care se disting prin faptul că, spre deosebire de restul structurilor incaşe, sunt circulare.

Tot la Raqchi am dat de un târg indian uşor diferit de cele din Lima sau Cuzco, în sensul că de data asta chiar am avut senzaţia că obiectele expuse spre vânzare erau manufacturate de către aceiaşi indieni care le şi vindeau. Din păcate, bugetul alocat pentru Peru era pe cale de epuizare, aşa că m-am ales doar cu vreo trei pietre leopard şi un calendar incaş sculptat în piatră.

În fine, înainte de a părăsi Raqchi am dat mai mult din întâmplare peste o nuntă. Uşa sălii fiind deschisă, am aruncat şi eu o privire pe furiş, dar trebuie să recunosc că fotografiile nu-mi aparţin (deşi sunt făcute cu aparatul meu). Încă îmi crapă obrazul de ruşine când îmi amintesc cum grupul de români din care făceam parte a reuşit să oprească un botez într-o bisericuţă din Ma’loula, unul dintre cele trei sate siriene în care se mai vorbeşte limba aramaică, după ce pe puţin vreo zece idioţi au tăbărât în plină slujbă asupra copilului cu camerele foto sau de filmat, spre disperarea părinţilor, a naşilor şi a preotului, care în cele din urmă a refuzat să mai oficieze până nu iese grupul de cretini din biserică. Prin urmare am preferat să stau pe fundul meu!

Distractive la nunta asta mi s-au părut a fi numele celor doi miri. Vorbim totuşi despre o nuntă quechua, zona e dominată clar de ei, sunt destul de mulţi care nici măcar nu vorbesc limba spaniolă, iar în condiţiile astea numele mi se par bestiale, mai ales al mirelui: Walter şi Regina. Tare sau ce? :))

Ultima oprire a fost cea din Pasul Abra la Raya, cu 4.335 m cel mai înalt punct de pe traseu, unde eu una era să mă fac de marea minune. Din autocar văzusem o bisericuţă cu vreo trei sute de metri mai jos de parcare şi mă gândisem că ar da bine în fotografii, mai ales că nu prea aveam ce poza prin zonă, norii fiind atât de jos încât munţii din jur nu puteau fi nici măcar ghiciţi.

Credeam că voi avea timp berechet, în pas se găsea un centru artizanal şi eram convinsă că se vor pierde minute bune cu cumpărături sau măcar cu zgâitul la obiectele expuse. Nu am luat însă în calcul frigul, ploaia şi răul de altitudine de care mulţi dintre coexcursioniştii mei se plângeau, astfel încât nu am ajuns bine în vale, la bisericuţă, că am şi început să aud claxoanele şoferului. În prima fază nu mi-am dat seama ce vrea, dar apoi am văzut că ghidul care îmi făcea de departe semne disperate cu braţele, moment în care am luat cea mai tâmpită decizie pe care o puteam lua la o altitudine de peste 4300 metri: am luat-o la goană în sus.

Nu mai spun că după vreo 150 de metri de alergare simţeam că plesneşte inima în mine şi nici că orgoliul nu mă lăsa să mă opresc sau să revin la un mers normal, având în vedere că întreg autocarul era cu ochii aţintiţi pe mine şi că prea mă dădusem mare anterior cu cât de bine mă simt eu la altitudine. Drept pentru care am continuat alergarea în pantă, rugându-mă ca atunci când în fine voi fi ajuns în pasul mă-sii să nu fac vreo figură gen Pheidippides şi să mă prăbuşesc dracului fără suflare pe scările autocarului urlând de nebună „Am învins!”.

Nu m-am prăbuşit până la urmă şi nici vreo victorie împotriva perşilor nu aveam de anunţat, cert este însă că mi-a luat ceva vreme să scap de o acută senzaţie de vomă şi să respir cât de cât normal, mai ales că tot orgoliul bată-l vina nu mă lăsa sa gâfâi în voie  în autocar pentru a-mi regla suflul.

Spre seară am ajuns la Puno, despre care voi vorbi într-o postare viitoare. Ce ar mai fi însă de spus e că la repartizarea camerelor m-am trezit că am rămas pe dinafară. Deja încercam să mă decid care dintre canapelele de la recepţie ar fi cea mai primitoare, când vine însoţitorul de grup la mine să-mi comunice că a cerut să-mi fie schimbată camera, deoarece era singura fără vedere spre Lacul Titicaca. Aha! Nu pot băga mâna în foc, dar, mai ales după ce am văzut noua mea cameră, care cam mirosea a apartament prezidenţial, rămân la impresia că omul intrase uşor în campanie electorală :))). Probabil că rămăsese netranşată definitiv problema culpei în episodul Machu Picchu şi se dorea evitarea vreunei reclamaţii de-ale mele în sensul ăsta. Nu m-am ocupat în viaţa mea cu mizerii de astea şi oricum n-aveam de gând să-mi fac debutul atunci, dar până la urmă mai bine că lumea nu ştia intimităţi de astea despre mine :). Altfel cine s-ar mai fi lăfăit de una singură într-o cameră de cel puţin 60 mp, cu doi pereţi din sticlă şi cu două balcoane, dintre care unul privat, în condiţiile în care, dacă facem abstracţie de camera mea, hotelul mai avea un singur balcon, comun tuturor camerelor aflate la etajul întâi?

Ioana

2 thoughts on “Peru (6) – Cu autobuzul la cota 4.335

  1. TANIA

    Foarte interesanta si documentata postare !!Mi-a placut mult si “paralela” cu Pheidippides:)), esti tenace , curajoasa…no limit?:)) O parte a lumii incarcata de istorie si de enigme ! Citesc cu mare placere postarile tale,uneori am impresia ca sunt (am fost) cu tine. P.S.cred ca meritai camera aia ,la hotel:*:)…neconditionat!

    Reply
    1. Ioana Post author

      Daaaa, sunt tenace şi curajoasă, asta însă doar atunci când nu sunt bleagă şi căcăcioasă :)))). Păcat doar că am stat o singură noapte la Puno, de fapt jumătate de noapte, ne-au dat trezirea pe la patru dimineaţa să mergem pe lac să sculăm din somn bieţii indieni uros care chiar n-aveau nicio vină :). Mă bucură mult faptul că-ţi plac postările mele! :*

      Reply

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *