Peru (5) – To be or not to be in Machu Picchu …

Machu Picchu. Doamne Dumnezeule, azi mă duc la Machu Picchu! Nu visez, m-am ciupit de câteva ori de când am făcut ochi pe la trei dimineaţa, cu o oră înainte de a veni apelul de trezire de la recepţie, tocmai pentru a-mi savura în linişte cafeaua şi a-mi fabrica o stare psihică optimă în perspectiva momentului mult aşteptat.

Mă gândesc la cei de acasă şi la mândria cu care răspundeam atunci când mă întreba unul sau altul pe unde am de gând să mai hoinăresc anul ăsta. Răspunsul era de fiecare dată acelaşi: Machu Picchu. Nu America de Sud, nu Peru, nu Brazilia, nu Argentina, nu Bolivia, doar Machu Picchu.

La ora stabilită cobor în lobby-ul hotelului. Nu îmi mai văzusem compatrioţii de două zile şi aveam oarecare emoţii să nu se fi schimbat ceva în program. E în regulă, sunt toţi acolo. Se face apelul şi ne urcăm în autocarul care ne va lăsa după circa două ore într-o gară intermediară, de unde ne vom îmbarca în Trenul Inca.

După vreo oră de rulat într-o linişte deplină şi moţăit în reprize, încep să mijească zorii. De când am ajuns în America de Sud, e prima dimineaţă cu adevărat senină şi în lumina crepusculară încep să se zărească siluetele munţilor înalţi, acoperiţi cu zăpadă. La un moment dat îmi sare în ochi o piramidă aproape perfectă şi mă face să tresar gândul că ar putea fi Vf. Alpamayo (5947 m), despre care se spune adesea că ar fi cel mai frumos munte din lume. N-are cum fi, Alpamayo e situat mult mai la nord, în regiunea Ancash, în Cordillera Blanca, dar până la urmă nu fac rău nimănui dacă îmi închipui în continuare că el era. 🙂

Să mai tot fie vreun sfert de oră până în gară când, aflată în plină reverie, aud ca prin ceaţă vocea însoţitorului de grup. Deci aveţi toţi paşapoartele la voi, daaa?

Simt instantaneu că mi se face rău. De când Dumnezeu e vamă la Machu Picchu? Paşaportul meu stă cuminte la recepţie, aşa cum mi s-a recomandat atunci când am anunţat că am de gând să rămân de capul meu în Cuzco.

Mă adun cumva şi ajung împleticindu-mă în partea din faţă a autocarului. N-am paşaport. Cuuuum? V-am spus ieri de douăzeci de ori, cel puţin! Mieeeee? Îşi dă omul într-un final seama. Intră şi el în panică. V-am spus şi azi dimineaţă. Mieeeeeeeeeee? Intervine ghidul peruan. Any problems? Yes, I have no passport! Bu we’ve told you yesterday … shiiiiiit! S-a prins mai repede decât celălalt şi măcar nu se panichează. Încearcă să mă liniştească. Unde-i paşaportul? La recepţie. Sună omul la recepţie şi cere să-i fie trimisă o copie pe fax la gara de unde urmează să luăm trenul.

Paşaportul trebuie prezentat şi la intrarea în tren. Şi cică acolo rezolvă el sigur. Aşa, şi cu ce mă încălzeşte pe mine dacă mă lasă ăia să urc în tren, pentru ca apoi să mă oprească la intrarea în sit? Lasă că vorbim la administraţia sitului şi vedem noi, încercăm să o rezolvăm cumva. Superb, m-am liniştit! Vine copia de pe paşaport pe fax, ghidul le spune ceva controlorilor şi sunt lăsată să urc în tren.

Din drumul cu trenul pe Valea Urubamba chiar nu-mi amintesc mare lucru. Fac în virtutea inerţiei câteva fotografii (măcar cu ele să rămân, dacă …), dar e clar că minţile-mi sunt în altă parte. Sunt fiartă. Şi parcă tot mai sleită de puteri. Când ajungem în Machupicchu Pueblo, deja începe să mi se rupă, nici să fiu stresată nu mai sunt capabilă. Parcă nu mă mai îngrozeşte atât de mult perspectiva de a nu vedea Machu Picchu, cât cea de a aştepta o zi întreagă de tâmpită să se întoarcă grupul cu ghid cu tot, de a cărui asistenţă am din nou nevoie pentru a urca în trenul de întoarcere.

În fine, ghidul îşi aminteşte de problema mea şi mă cară după el la administraţia sitului, unde nu găseşte nicio persoană cu puteri decizionale, apoi la postul de poliţie. Nu prea pricep ce tot îndrugă acolo, am senzaţia că îmi declară paşaportul pierdut şi urmează o milogeală în sensul că, săraca de ea, după ce că nu se mai poate întoarce acasă, să nu vadă nici măcar Machu Picchu?!? Dau cu subsemnatul unde vor şi pe ce vor ei, doar să plec naibii de acolo.

Mi se aplică o ştampilă pe copia paşaportului şi gata, cică pot intra! Simt uşurare, atât. Nici urmă de bucurie, zero entuziasm. Încerc să mă relaxez, îmi tot spun că e o chestie la care visez de o eternitate, că totul s-a terminat cu bine şi că aventurile astea ar trebui să mă determine să simt momentul cu atât mai intens. Nu prea funcţionează asta cu autosugestia.

Intrăm. La scurt timp după intrare, îmi apare în faţa ochilor direct peisajul „de poză”, cu Vf. Huayna Picchu (2720 m) tronând deasupra ruinelor oraşului incaş. Trag adânc aer în piept şi aştept să se întâmple vreo chestie ezoterică, să mă cuprindă emoţia, extazul, să simt un fior de energie, ceva. Nimic!

Din contră, frustrarea mă face răutăcioasă şi îi mârâi printre dinţi unei doamne, care zbiară (sau mi se pare mie?) în urechea mea că n-avem noi în România peisaje de astea, să-şi mai dea curul ăla grandios jos din maşină şi să urce în Făgăraş dacă vrea peisaje.

Peisajul e desigur coplesitor, fabulos, doar că eu nu prea sunt acolo :(. Abia când, după câteva minute, vârful dispare în nori şi se porneşte să toarne cu găleata, încep să mă bucur de perspectiva de care am avut pentru scurt timp parte.

Să lăsăm însă trăirile mele contradictorii şi să revenim la vechiul oraş incaş. Machu Picchu (însemnând în limba quecha pisc bătrân, spre deosebire de Huayna Picchu, care înseamnă pisc tânăr) a fost construit la o altitudine de 2430 m, undeva în jurul anului 1450, la ordinul regelui Pachacuti Yupanqui (1438 – 1471).

Oraşul includea un număr de 216 construcţii de piatră aşezate pe terase, putea găzdui circa 1000 de persoane şi încă se mai zbat marii specialişti să se lămurească la ce era folosit.

Oricum, se pare că oraşul a fost părăsit încă dinainte de venirea spaniolilor, pe timpul regelui Huayna Capac, care, din cauza războaielor civile, nu prea mai avea timp şi chef să vină aici şi să se roage lui Inti şi alte alea.

Apropo de Huayna Capac (Inca nr. 11), există ideea preconcepută că, la venirea lui Pizzaro, Imperiul Incaş era în plină floare. Era pe dracu! Lui Huayna Capac i-a venit în 1525 ideea zgubilitică de a-şi împărţi regatul între fiul preferat, Atahualpa, şi fiul cel mare, Huascar. Ultimul îşi avea capitala la Cuzco, Atahualpa la Cajamarca. Normal că între cei doi a izbucnit în doi timpi şi trei mişcări războiul, iar până la urmă, în 1532, Atahualpa şi-a învins definitiv fratele şi i-a dat stingerea. Apoi tot el a distrus în mare parte Cuzco, ca răzbunare pentru loialitatea pe care locuitorii oraşului i-o arătaseră lui Huascar. Pe cale de consecinţă, când a apărut nemernicul, erau deja cam varză incaşii iar Atahualpa a mai fost şi prost destul cât să-i aştepte cu braţele deschise.

Bun, se impunea această precizare pentru ca spaniolii să nu-şi aroge chiar toate meritele în materie de distrugeri. Şi, apropo de merite, revenind la Machu Picchu, descoperirea oraşului îi este atribuită oficial lui Hiram Bingham de la Yale University (24 iulie 1911), care iniţial a crezut că descoperise Vilcabamba, ultima capitală neo-incaşă. În realitate, nu exista localnic care să nu ştie de ruine, dar na, după cum spuneam, cineva trebuia să-şi aroge şi meritul ăsta.

Plimbarea prin sit a durat câteva ore bune. Terase amenajate pentru agricultură, temple, ceasuri solare, observatoare astronomice, pieţe publice, locuinţe regale şi locuinţe pentru oamenii de rând, privelişti spre Valea Urubamba care te lasă fără grai, cariere de piatră şi, mai ales, favoriţii mei, acei monoliţi, pietre sacre cu diferite destinaţii mai mult sau mai puţin cunoscute, unii ciopliţi în forma muntelui din fundal …

Aceeaşi „lucrătură” incaşă, cu blocuri de piatră de dimensiuni şi forme inegale, şlefuite şi asamblate perfect, fără folosirea vreunui liant. Doar locuinţele sunt diferite, din pietre mult mai mici şi mai deficitar prelucrate, de tip parter + „mansardă” (probabil depozit), fără ferestre, doar cu nişte nişe la parter şi un fel de deschidere de aerisire în pod.

Nu are rost să insist asupra traseului şi asupra fiecărei construcţii în parte, voi încerca însă să le identific (evident, în măsura în care le ştiu identifica, încă n-am atins nivelul de maciupiccioloagă :)) în dreptul fotografiilor respective.

Într-un final s-a întâmplat şi pentru mine ceea ce nu mai credeam că se va întâmpla, adică am conştientizat brusc şi dintr-odată unde mă aflu, moment în care au cam început să-mi tremure genunchii, şi anume când am ajuns în dreptul celebrei Intihuatana, cel mai înalt punct din sit şi cea mai sacră dintre pietrele sacre, cu toate că nici până în zilele noastre machupicchologii nu s-au prea lămurit exact ce-i cu ea. Se pare că era ceva pe post de ceas (solar) sau calendar astronomic, iar arheologii tind să fie de acord că alinierile celeste ale pietrei ajutau preoţii să prezică cu certitudine când va fi cea mai scurtă zi a anului.

În loc de concluzie: Am citit la un moment dat o chestie faină: că zidurile, drumurile şi terasele de la Machu Picchu arată de sus ca un tatuaj perfect pe trupul muntelui. Corect!

Şi, totuşi, atunci când mă gândesc la o situaţie în care omul şi natura au conlucrat, creând perfecţiune, primul nume care îmi vine în minte rămâne Petra, oraşul nabateean cioplit în stâncă roz. E drept însă că acolo n-am fiert în suc propriu mai bine de două ore cu sabia lui Damocles (a se citi posibilitatea de-a primi la intrare un şut în fund din direcţia greşită) deasupra capului.

Ioana

4 thoughts on “Peru (5) – To be or not to be in Machu Picchu …

  1. TANIA

    Ioana ,ma coplesesti cu detaliile de acolo!! parca as fi fost si eu cu tine ( doar ca eu ,n-as fi mers fara pasaport) :))Alta lume , multa istorie si ,cred ca si multe intrebari fara raspuns! Bravo ,bravo!! Ai si surprins imagini reprezentative ,super poze ! Astept cu nerabdare continuarea calatoriilor tale ,prin lume.

    Reply
    1. Ioana Post author

      Daca ai şti cu câtă nerăbdare aştept eu continuarea călătoriilor mele prin lume … :))). Şi promit că nu voi mai pleca din hotel fără paşaport 8-}. Mulţumesc pentru aprecieri, drăguţă ca întotdeauna! :*

      Reply
  2. Pingback: Peru (6) – Cu autobuzul la cota 4.335 |

  3. Pingback: Amsterdam ca bonus (1) |

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.