Peru (4) – Cusco, my love

Gata, am zis! Nu plec pe nicio Vale Sacră! N-o să plângă nici Tambomachay, nici Ollantaytambo şi nici Pisac-ul după mine, în schimb eu mă voi da cu capul de pereţi dacă nu-mi fac damblaua în Cuzco al meu. Cuuum, zbori enşpe mii de kilometri până aici, dai o căruţă de bani şi nu vii să vezi Valea Sacră?!? Nu! Adică da, nu vin nicăieri. Vei regretaaaaaaa… Aham.

Şi uite-aşa urma să înceapă cea mai frumoasă zi din întregul concediu, de fapt ce spun eu concediu, cea mai frumoasă zi. Punct. În cel mai frumos oraş din lume. Am zis (din nou)!

Nici măcar n-am părăsit hotelul la primele ore ale dimineţii. Aşteptam să plece grupul ca să nu mai am parte de variaţiuni pe aceeaşi temă (a se vedea scurta mostră de dialog de mai sus). Şi nici măcar plan de bătaie nu aveam. Ba da, să beau o cafea bună în primul şi în primul rând, că mi se cam luase atât de ness-ul din cameră cât şi de zeama lungă de la hotel.

Drept pentru care am pornit-o agale spre Plaza de Armas. Cu o zi în urmă dădusem acolo peste un fel de Fast Food, unde miraculoasa zeamă neagră era mai mult decât acceptabilă. Înarmată cu cel mai mare pahar de cafea disponibil (mai degrabă găletuşă :P), m-am aşezat pe una dintre băncile care înconjoară fântâna din centrul pieţei şi m-am apucat să cuget. Deci, totuşi, ce facem noi (adică eu cu mine şi cu je) azi?

Stând şi cugetând aşa, cu ochii la fântână, iaca am şi prima revelaţie. În toate cărţuliile turistice şi pliantele care mi-au ieşit în cale apare măcar câte o fotografie cu fântâna asta, dar ceva e diferit. În poze lipseşte orice urmă de statuie, pe când eu tocmai stau faţă în faţă cu cel mai falnic războinic Inca, aurit din cap până-n picioare. Bine, nu chiar faţă în faţă, mă cam priveşte de sus Nea Pachacuti ăsta, dar na, accept, până la urmă el e vedeta!

Ciudat e că în trecut soclul era ocupat – vorbim totuşi despre inima civilizaţiei Inca – de statuia unui apaş, Piel Roja, subiect de mari dispute şi proteste, până când în 1969 asalturile protestatarilor furioşi conduşi de un jurnalist beat s-au finalizat cu prăbuşirea statuii nedorite. De atunci şi până în 2011, soclul a rămas gol. Acum, faptul că incaşul s-a întors „acasă” generează alte probleme, în primul rând cu UNESCO, care nu permite modificarea unui sit intrat în patrimoniul universal şi care a formulat inclusiv acuzaţii legate de deturnarea de fonduri.

Locuitorii din Cuzco ţin însă cu dinţii de statuie şi de originea lor incaşă. Ceea ce până la urmă mi se pare corect!

Buuun, hai că s-a terminat cafeaua. Mă hotărăsc să o iau din loc şi să caut pentru început piatra cu 12 colţuri din zidurile palatului lui Inca Roca (Inca nr. 6) pe celebra stradă Hatunrumiyoc („cu piatră mare” în traducere). Găsesc rapid străduţa, dă direct din piaţă, găsesc şi piatra cu pricina. Deci e incredibil cum construiau incaşii ăştia, parcă făceau un puzzle. Nu conta forma pietrelor, pur şi simplu le şlefuiau, le potriveau la fix, fără să folosească niciun fel de liant, şi gata, zidurile lor sunt încă în picioare!

Dacă tot sunt aici, ia hai să urc eu dealul, San Blas pe numele lui. Nu pare foarte departe pădurea şi vreau să văd dacă reuşesc să ating în partea asta capătul oraşului. Îmi continui drumul pe Cuesta de San Blas, ajung la biserica omonimă, îi fac o fotografie unei fetiţe care pozează cu o lamă şi îi dau un dolar, prea urla mă-sa la ea că nu e suficient de productivă, apoi fac stânga, pe strada Carmen Alto, mi se pare mai interesant pe acolo, urc din nou pieptiş pe strada 7 Angelitos şi gata, am ajuns pe uliţa Tres Cruces, de unde chiar nu mai am unde urca.

N-am făcut mai mult de 20 de minute din piaţa centrală, dar deja a dispărut de vreo 10 minute orice urmă de turist. Mă mai învârt o vreme pe aici pe sus. E fain, mai fain parcă decât în centru, chiar dacă au început să apară dărăpănăturile, sau poate tocmai de aceea.

Mă gândesc că n-ar strica să vizitez Muzeul Inca. Las periferiile şi mă întorc în zona centrală. Găsesc imediat muzeul şi intru în curte. Acolo, zeci de indieni în port tradiţional. Într-o primă fază am crezut că vând ceva sau că fac poze cu turiştii, dar de fapt veniseră şi ei în grup, cu ghid cu tot, să-şi cunoască istoria, iar asta zău că m-a încântat, mai ales că prima mea impresie (greşită de altfel) fusese că acele haine colorate mai sunt purtate doar în scop comercial şi că dacă vezi un indian „adevărat”, cu siguranţă există în apropiere şi o lamă fotogenică gata să spună cheese 😀

Despre muzeul în sine ce să spun? Fotografiatul e interzis înăuntru iar eu am prostul obicei de a respecta interdicţiile astea. Mi-a rămas întipărit pe retină un mormânt incaş cu „dotare completă”, vreo 7 mumii (în fine, mai degrabă schelete), toate cu mâinile ridicate, fixate într-un mod straniu, parcă se văitau, implorau pe cineva, habar n-am. În plus, mi-a fost desfiinţată o idee preconcepută, aceea că s-ar fi terminat cu incaşii odată cu cucerirea spaniolă. Am fost chiar surprinsă să admir o serie de portrete ale unor nobili Inca din perioada secolelor XVII-XVIII.

Acum e adevărat că în materie de istorie a peruanilor, mie îmi lipseau din cap aproape trei secole, având în vedere că în dragostea mea neţărmurită pentru colonişti am sărit de la moartea lui Tupac Amaru şi căderea ultimului mic stat neo-incaş din Vilcabamba direct în 1821, la proclamarea independenţei de către generalul Jose de San Martin.

După ieşirea din muzeu, iar mi se face de-o mahala. Schimb direcţia şi urc din nou, hotărând ca de această dată să nu mai consult harta şi să las paşii să mă poarte în voia lor.

Ei, acum să nu vă închipuiţi că am măturat eu într-o zi toate mahalalele oraşului. Cuzco e totuşi un oraş mare, cu aproape 360.000 de locuitori, şi se întinde pe o suprafaţă considerabilă. M-am uitat şi eu în jur şi am pornit în direcţii în care muntele mi s-a părut a fi mai aproape şi unde aveam o şansă reală să ajung până la baza lui.

Din nou au fost suficiente mai puţin de 10 minute de urcuş pentru a rămâne singură. De fapt nu chiar singură, mai întâlneam câte-un localnic pe ici pe colo. Unul dintre ei m-a salutat, ceea ce m-a dus cu gândul la satele de-acasă sau la potecile din munţii noştri. Aşa că din momentul ăla am început eu să salut orice vietate care îmi ieşea în cale. Iar lumea răspundea politicoasă …

În fine, am ajuns pe o străduţă pustie, unde o singură femeie mai anima peisajul  spălând ceva în curte şi ieşind din când în când să arunce apa pe stradă. Când eram pe punctul de a ajunge în dreptul ei şi mă pregăteam să salut, se aude dintr-odată vuietul unei alarme. Simulare de cutremur, mă gândesc, dar dacă nu e aşa?!? Femeia îşi adună rapid jucăriile şi dispare. Fac o piruetă – nimeni! Băi frate, dacă e chiar cutremur? Sau război, sau mama naibii ştie? Unde dracu’ sunt? Scot harta şi nu ştiu dacă să râd sau să plâng. E o hartă turistică, am căzut de pe ea de cum am început să urc pantele! Ok, ia-o în jos. Pe oriunde! Încep să alerg ca disperata, acompaniată de vuietul alarmei, nici nu mai ţin minte cât timp a trecut de când mi-am dorit ultima oară atât de intens să întâlnesc pe cineva. Dacă mi-oi fi dorit vreodată…

Cobor ce cobor şi dau de o bodegă. Buun, gata, m-am scos, acu’ poate veni şi războiul, sunt în siguranţă. Oricum mă roade foamea de ceva vreme. Afară e o tablă pe care scrie cu cretă că au meniu vegetarian la preţul de 16 soles. Perfect! Femeia care serveşte îmi explică ceva, nu pricep nimic. Mama lor de telenovele, de ce nu m-oi fi uitat eu la porcăriile alea? Cred că trebuie să-mi aleg altceva de pe meniu, nu au nu ştiu ce ingredient. Bun, bun, da’ pe ăla cine mi-l traduce? Găsesc într-un final ceva ce pare a fi sandwich vegetarian. Îl cer pe ăla. Aveţi? Este. Aşa.

Când colo, primesc un fel de supă cremă de porumb. E ok, mâncare să fie. Bună! Nu termin bine supa şi apare sandwich-ul. Acum pricep! Femeia îmi cerea să înlocuiesc doar felul doi din meniu. Super bun! Are mai multă salată în el decât o salată de crudităţi comandată la orice restaurant din Sibiu. Când credeam că am terminat, primesc şi desertul: un fel de pireu în care gustul predominant e cel de banane, mai are şi ceva crutoane prin el. În plus, un fresh de aproape jumătate de litru, de papaya cred. Şi toate astea la 16 soli (6,4 USD)?? Pfff, cu o seară înainte mâncasem la hotel o porţie de macaroane cu spanac, luasem o bere şi o cafea mizerabilă şi toată distracţia m-a dus undeva la 70 de soli. E adevărat că hotelul are 4 stele şi se află în plină zonă turistică, dar parcă totuşi acum mi se pare prea puţin (mai ales că bodega asta m-a salvat de cutremur, război, incendiu, inundaţie, atac al extratereştrilor şi mai ales atac de panică). Încerc să-i dau femeii 30 de soli, nu vrea nicicum. Mai mult de 20 nu acceptă şi gata! Plec, din ce în ce mai îndrăgostită de oraş şi de indienii lui.

Găsesc în buzunar un bilet pe care mi-l dăduse cu o seară în urmă ghidul peruan, valabil pentru mai multe muzee şi situri din oraş şi împrejurimi. Dacă tot îl am, de de să nu mai văd de-un muzeu ceva? Oricum cam începuse să mă bată soarele în cap şi nu mă dusese mintea până la a-mi lua o şapcă la mine. Optez pentru Muzeul de Istorie Regională. Bună alegere! Mă gândeam că voi avea iar parte la greu de cranii trepanate, dar nici vorbă de aşa ceva. Muzeul se ocupă mai ales de perioada colonială, de rezistenţa şi lupta pentru eliberare a incaşilor, respectiv a metişilor.

Aflu aici povestea lui Tupac Amaru II (Jose Gabriel Condorcanqui) şi a revoltei indigene conduse de metisul care se considera descendent direct şi chiar reîncarnarea ultimului rege Inca din Vilcabamba, Tupac Amaru, cel care înainte de a fi executat de spanioli şi-a anunţat reîntoarcerea pentru a se răzbuna pe nemernici. Rebeliunea (Gran Rebelion – 1780-1783) a eşuat într-un final iar Condorcanqui a sfârşit sfâşiat de patru cai biciuiţi în patru direcţii diferite, după ce fusese obligat să asiste la executarea întregii sale familii, însă ulterior a fost glorificat, devenind o figură mitică în lupta pentru independenţă în întreaga Americă de Sud, un adevărat motor al acesteia.

Tot aici îl întâlnesc pe El Inca Garcilaso de la Vega (1539-1616), fiul unui bou de colonist şi al unei prinţese incaşe, autorul „Comentarios Reales de los Incas”, cea mai completă istorie a Imperiului Incaş.

Timp mai este, aşa că pornesc spre Mercado Central de San Pedro, piaţa centrală a oraşului, drept pentru care mă furişez pe lângă zidurile imense ale Mănăstirii San Francisco, cărora le sunt recunoscătoare pentru umbra pe care mi-o oferă, trecând apoi printr-o poartă fotogenică, Arco Santa Clara. Sunt pe strada Santa Clara, unde, fix între biserica omonimă şi Iglesia de San Pedro, găsesc intrarea în piaţă.

Deci chiar arată minunat oraşul cu bisericile lui cu tot, dar asta nu mă poate face să nu constat lipsa de inspiraţie a spaniolilor atunci când vine vorba despre clădiri ecleziastice. Una mai la fel decât cealaltă!

Nu stau prea mult în piaţă, mă cam oripilează porcuşorii de Guineea atârnaţi pe acolo. Bine, mă oripilează şi capetele de porc şi alte alea, dar cu astea vrând-nevrând m-am mai obişnuit. Ce-mi captează însă interesul mai mult sunt localnicele care vând în jurul pieţei tot felul de pateuri, brânzoaice, gogoşi, plăcinte şi nu ştiu ce legumă (sau fruct?) neagră necunoscută mie, umplută cu tot felul de chestii.

Cică nu e recomandat să mănânci de pe stradă că e nasol cu igiena, nu ai imunitatea pe care o au localnicii la naiba ştie de bacterii şi virusuri şi rişti vreo hepatită A sau să-ţi petreci restul concediului în genunchi în faţa vasului de WC. Ei, na! Îmi cumpăr vreo 4 bunătăţuri la 1 sol bucata, mă retrag pe o bordură şi mă pun pe degustat. Două dintre ele le cedez unui câine (da, au şi peruanii maidanezii lor, doar că sunt mai puţini şi nu pare să-i urască nimeni, din contră) după ce constat că sunt cu carne, celelalte două – aluat, brânză, legume şi ceva mirodenii – sunt însă fix pe gustul meu.

Cu noi puteri o pornesc vitejeşte spre dealul Santa Ana, de unde văzusem eu nişte fotografii care mă încântaseră. Prea vitejeşte! Sunt nevoită să domolesc pasul când îmi dau seama că am început să gâfâi. Se pare că am cam uitat că mă aflu totuşi la aproape 3500 m altitudine şi că după mai bine de 10 ore de alergat de colo colo, de jos în sus şi viceversa, bateriile s-au cam descărcat.

Renunţ înainte de a ajunge în vârful dealului. E frumos, prea frumos, dar parcă îmi ajunge. Cobor agale, îndreptându-mă din nou pe o altă rută spre Piaţa Armelor, de unde hotelul e la doar 20 de minute de mers pe jos. În drum dau de La Merced, biserică-mănăstire construită între 1540 şi 1600, care găzduieşte o monstranţă celebră, ornată cu 1518 diamante, peste 600 de perle, rubine şi smaralde fără număr. Pentru câteva momente sunt tentată să intru, dar până la urmă mă abţin. Chiar mi s-a luat de biserici!

Mi-ar fi plăcut să mai stau puţin să prind noaptea în centru, dar sunt frântă. Nici bidonul de cafea cu care mă înarmez nu mă mai ajută. Cu părere de rău mă târăsc către hotel, nu mai înainte însă de a face o vizită unui alt târg indian, de unde mai vânez vreo două căciuli şi trei magneţi, şi de a cumpăra două beri de la alimentară, cu care intenţionez să închei şi să celebrez ziua mea cea magică în magicul Cuzco.

La recepţie întreb dacă mi s-a întors grupul şi dacă am vreun mesaj. Cică da, şi cică există ordin să fiu trezită la 4 dimineaţa. Aha. Machu Picchu, viiiin!

Între noi fie vorba, după un duş fierbinte am adormit cu prima bere începută pe noptieră, dar sunt sigură că am făcut-o zâmbind. De fapt sunt sigură că am rânjit toată noaptea în somn :). Şi cred că aş mai rânji şi astăzi dacă n-aş fi fost adusă brusc cu picioarele pe pământ la primele ore ale dimineţii. Dar despre asta într-un alt episod …

Ioana

7 thoughts on “Peru (4) – Cusco, my love

  1. TANIA

    Ce placere sa-ti citesc “jurnalul de bord” ,Ioana…foarte interesanta incursiunea in istorie ,presarata cu harul tau de narator.Sincer ,m-as si asteptat sa te vad la masa,face to face ,cu El Inca Garcilaso !!:) Dar si curajoasa….ai si riscat mult pe stradutele alea…La mai multe calatorii ,si sa-mi impartasesti si mie din “aventurile”!

    Reply
    1. Ioana Post author

      Crede-mă, m-am simţit în perfectă siguranţă în Peru! Nici cel mai mic stres nu l-am avut. Sunt oameni la locul lor, în treaba lor. Şi să ştii că mi-a trecut prin cap să-mi fac o poza de tip manea cu Garcilaso de la Vega la masă :)). Noroc că nu avea cine să mi-o facă :)). Îţi mulţumesc şi sper şi eu din suflet să am ce împărtăşi în continuare :*

      Reply
  2. Pingback: Bolivia (4) – La Paz, o capitală charismatică |

  3. Pingback: Peru (6) – Cu autobuzul la cota 4.335 |

  4. Pingback: Brazilia (1) – Poor Niagara :) |

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *