Peru (3) – Primele impresii din buricul pământului

Buricul pământului? Da, pe bune, asta înseamnă Cuzco (de fapt Qusqu sau Qosqo) în limba indienilor quechua, oraşul fondat spune-se de către legendarul Manco Capac, primul Sapa Inca, fiul zeului soare Inti (sau al zeului Viracocha, după alte surse), şi de sora-soţie a acestuia, Mama Ocllo.

Nu prea există dovezi că Manco Capac este un personaj istoric real, dar nici n-am auzit ca cineva să bage mâna în foc până la umăr că ar fi pură mitologie! Cert este însă că (virgulăăăă) Cuzco a fost capitala Imperiului Incaş de la începuturi şi până la invazia distrugătorilor de civilizaţii (da, da, ăia care au dus Inchiziţia pe culmi nebănuite şi care, în pioşenia lor desăvârşită, şi-au tras un sfânt pe nume Santiago Matamoros, pe care, dând pe-afară de-atâta imaginaţie, l-au adaptat si Americii de Sud, rebotezându-l Santiago Mataindios –  cred că orice traducere e de prisos, fi-mi-ar silă!).

Am aterizat la Cuzco pe la orele prânzului. Umezeală, căldură şi, ce să vezi, după ore bune de ploaie apare şi soarele, destul de greu de suportat la o altitudine de circa 3400 m. De cum ieşim din aeroport, suntem asaltaţi de localnici care vând punguţe cu frunze uscate de coca la preţul de 1 sol (2,5 soles = 1 USD). Hai să iau şi eu, văd că în jurul meu începe să se plângă lumea de dureri de cap. Bleah, sunt groaznice! La hotel suntem aşteptaţi cu ceai, tot din frunze de coca, energizant şi recomandat ca antidot la răul de altitudine. Nu-mi place nici ăsta, prefer să iau o cafea. Au trecut oricum aproape două ore de când am aterizat şi n-am nici pe naiba.

Începem turul de oraş şi-l începem cu Qorikancha (templul de aur, curtea de aur în limba quechua, limbă folosită de aproape toate culturile precolumbiene din Peru, inclusiv de incaşi, şi care e departe de a fi o limbă moartă, devenind de câteva zeci de ani limbă oficială atât în Peru, cât şi în Bolivia), denumit iniţial Intikancha (templul soarelui) – cel mai important loc sacru al incaşilor.

Templul a fost ridicat în 1438 de Pachacuti, cel de-al nouălea Inca, pe locul celei mai vechi aşezări din Cuzco – Cancha – locul ales de Manco Capac ca şi casă pentru surorile sale. Se spune că acelaşi Pachacuti a dat oraşului forma unei pume – animal sacru al incaşilor şi simbol al puterii – iar templul era plasat în locul organelor genitale ale animalului.

Aici aveau loc încoronările, nunţile, înmormântările şi ritualurile sacre. Incaşii puteau intra în templu doar treji (a se citi nebăuţi), desculţi, purtând o greutate în spate şi urmând cu stricteţe indicaţiile lui Willoq Umu, marele preot al lui Inti.

Tot de aici au luat incaşii cea mai mare parte din aurul cerut de Pizzaro timp de mai multe luni de zile, timp în care i-a dus cu zăhărelul că în schimb îl va elibera pe Atahualpa, ultimul Sapa Inca, luat prizonier într-un moment în care venise să se întâlnească cu nemernicii neînarmat şi însoţit de o mână de oameni, fără ca incaşii să fi primit vreun ordin de luptă. Evident că nemernicului şef nu-i stătea în caracter să se ţină de cuvânt, aşa că Atahualpa a fost executat într-un final pe 25 iulie 1533.

Pe la 1650, spaniolii s-au apucat de dărâmat ce nu le-a convenit, iar pe ruinele templului au construit o biserică (Convento de Santo Domingo). În 1950, un cutremur a dărâmat însă părţi din biserică şi a dezvăluit fundaţiile Inca crezute pierdute şi care, normal, au rezistat, că ăştia se pare că ştiau să construiască ceva mai bine decât habotnicii de spanioli.

De fapt, după cum aveam să constat pentru prima dată în timpul plimbării de la Qorikancha până în Plaza de Armas (se pare că mai toate pieţele centrale din America Latină se numesc sau măcar s-au numit cândva aşa), cam ăsta-i centrul oraşului: fundaţii incaşe peste care au fost trântite biserici sau clădiri cu balcoane în stil colonial. Şi, în ciuda „simpatiei” deosebite pe care o nutresc pentru conchistadori, n-am ce face şi trebuie să recunosc că dă al dracului de bine combinaţia asta!

În Plaza de Armas îşi arată muşchii una alteia două ditamai bisericile:

  1. Catedrala din Cuzco, construită în perioada 1560 – 1654 pe fundaţiile palatului lui Viracocha, cel de-al optulea Inca, care are nu mai puţin de trei altare principale şi e împopoţonată rău de tot, urmărind, ca de altfel toate bisericile construite de nemernici în zonă, să-i convingă astfel pe indigeni de superioritatea catolicismului faţă de vechile lor credinţe.
  2. Compania de Jesus, biserica iezuiţilor, ridicată pe fundaţiile palatului lui Huayna Capac (Inca nr. 11) între 1552 şi 1668, a cărei construcţie a generat un scandal de proporţii între biserici, în condiţiile în care biserica iezuită şi-a permis să arate mai bine decât catedrala însăşi.

Am intrat doar în prima dintre ele, unde fotografiatul e interzis, am constatat că nu-i de mine şi am plecat să caut o cafea până urma să-şi facă ghidul local damblaua şi să-şi depene poveştile despre oglinzile şi Madonele Negre cu care bieţii indieni au fost „convinşi” să se convertească.

De aici ne îndreptăm către Sacsayhuaman, cetate de apărare incaşă situată la circa 3 km deasupra oraşului Cuzco, probabil menită la vremea ei să protejeze cea mai vulnerabilă dintre intrările în oraş. Cetatea a fost puternic afectată în perioada cuceririi spaniole, sute de războinici Inca căutându-şi refugiu aici, apoi de cutremure, astfel că până în vremurile noastre s-a păstrat doar circa o treime din ziduri.

Construcţia cetăţii (sec. XV) a durat undeva la 70 de ani, fiind atribuită în principal regilor incaşi Pachacuti şi Tupac Yupanqui. Blocurile de piatră sunt de-a dreptul colosale! Cel mai mare dintre ele are o înălţime de 9 m, o lăţime de 5 m şi o grosime de 4 m, cântărind bine peste 200 de tone. E o enigmă cum naiba le transportau de la carierele aflate chiar şi la 20 km depărtare, mai ales că incaşii nu cunoşteau teoretic nici roata şi nici rola. Ceva pute în toată povestea asta!

Tot în zonă se află o ciudăţenie de sit – Q’enko – un fel de gang tăiat în zig-zag în stâncă de calcar. Se presupune că aici erau pregătiţi morţii pentru mumificare, dar în acelaşi timp canalul de scurgere în formă de şarpe ar indica ceva sacrificii de sânge.

În interiorul gangului se găseşte un fel de tron (l-am vazut doar în poza făcută la întâmplare cu blitz în direcţia indicată de ghid, înăuntru fiind o beznă aproape totală), de fapt un altar săpat în stâncă. Aerul din interior e extrem de încărcat, nu ştiu cum să spun, aproape vâscos (chiar am avut o uşoară senzaţie de sufocare), şi locul ar reprezenta cică lumea de dincolo (Uku Pacha).

Cel mai mult m-a încântat însă priveliştea care mi se oferea de acolo, de sus, asupra oraşului. Se înserase între timp, turiştii cam dispăruseră şi cum stăteam aşa, liniştită, uitându-mă după luminile care se aprindeau rând pe rând în vale, mă păleşte dintr-odată depresia.

Urma să rămânem următoarele trei nopţi în Cuzco, dar a doua zi era rezervată unei încursiuni pe Valea Sacră, urma o zi la Machu Picchu, iar apoi urma să plecăm spre Puno la primele ore ale dimineţii.

Deci nu se poate, ăsta nu-i oraş să nu te plimbi prin el de capul tău, să nu te pierzi măcar printr-o mahala, să nu rătăceşti pe străduţe întortocheate până îţi vine să umbli în mâini … Iar eu voi rata toate astea! Doar dacă … (Va urma)

Ioana

4 thoughts on “Peru (3) – Primele impresii din buricul pământului

  1. TANIA

    Doar daca….m-ai lasat in suspans :)) Cred ca erai mai bine informata decat ghidul local !! Te citesc cu mare placere , ai informatii si talentul unui calator impatimit!! Astept continuarea cu nerabdare…:* ( Cam multi nemernici in civilizatiile antice ,noroc ca acum nu sunt asa multi) :*

    Reply
    1. Ioana Post author

      Ei, chiar era bun ghidul peruan, doar că nu prea aveam eu stare să stau pe lângă el :)Daaa, bine c-am scăpat de nemernici :))))). Nu ştiu ce ne făceam altfel 8-}. Merci :*. Vine şi continuarea!

      Reply
  2. Pingback: Peru (4) – Cusco, my love |

  3. Pingback: Bolivia (2) – Isla del Sol | De pe drum …

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.