Pe urmele Romanovilor: Catedrala Petru şi Pavel

Încă de la intrare mi se pune un nod în gât. Sunt toţi aici, pe Ostrovul Zaiaci, în cea mai veche catedrală din Sankt Petersburg: ţarii Rusiei, de la Petru cel Mare încoace. Peste două secole de istorie zbuciumată, uneori luminoasă, de cele mai multe ori întunecată, stau ascunse sub lespezi simple, aproape anonime, din marmură albă.

Catedrala, operă a lui Domenico Trezzini, e în sine un spectacol. Unul baroc. Iconostasul aurit nu aminteşte cu nimic de biserica tradiţională rusă, se vrea un arc de triumf menit să celebreze victoriile lui Petru cel Mare împotriva suedezilor din timpul Marelui Război al Nordului (1700-1721). Detaliile arhitecturale mă interesează însă prea puţin astăzi. Oricât ar fi de desăvârşite, pălesc în faţa obsesiei mele: Romanovii.

Petru cel Mare (1682-1725). Spre mormântul său, aflat în dreapta iconostasului, mă ghidează bustul de bronz al ţarului, singurul bust din incinta catedralei. Petru a fost cel care mi-a trezit şi apoi alimentat dragostea pentru istoria Rusiei imperiale. Cu poveşti despre tăiatul bărbilor boierilor, istorioare de budoar avându-le drept eroine pe Anna Mons sau pe Maria Cantemir, cu episoadele în care îşi petecea singur hainele sau îl alerga cu trusa de chirurgie în mână pe câte-un supus pe care-l vedea mai palid, determinat să-l „vindece”. Mi-a luat o vreme să mă desprind de imaginea idilică, de erou perfect, pe care i-o făurisem. Treptat am început să mă lovesc de umbrele întunecate ale personalităţii sale. Parcă nu-i pot ierta torturarea până la moarte a nefericitului ţarevici Alexei. Cred însă, sper că s-au strecurat şi multe exagerări în povestea asta, devenită subiect de baladă. Oricum ar fi, Petru I rămâne Petru cel Mare. Cel mai mare.

La stânga împăratului îşi doarme somnul de veci cea de-a doua soţie, Ecaterina I (1725-1727), ţărăncuţa analfabetă Marta, orfana din Livonia (sau Lituania, cine mai ştie), intrată ca servitoare în slujba prinţului Alexander Menşikov, omul de încredere al lui Petru, şi remarcată de ţar în casa prinţului, în timp ce servea masa. De aici şi până la statutul de metresă a fost un singur pas, de acolo până la cel de soţie oficială încă unul. Apoi încoronarea şi, într-un final tulbure, Ecaterina i-a urmat pentru doi ani la tron ilustrului său soţ. Ar fi multe de spus despre relaţia celor doi, dar na, când m-oi apuca de scris o istorie completă şi îngrozitor de subiectivă a Romanovilor, promit să vă anunţ. 😛

Mă uit după lespedea următorului ţar, Petru al II-lea (1727-1730), nepotul lui Petru cel Mare din prima căsătorie cu Evdochia Lopuhina (fiul ţareviciului Alexei), şi realizez că lipseşte. Deci nu sunt chiar toţi. Ultimul Romanov pe linie masculină n-a apucat nici măcar să atingă maturitatea. A murit de variolă la 15 ani, după ce, timp de trei ani de aşa-zisă domnie, n-a fost decât o marionetă în mâinile clasei nobiliare ruse, asistând neputincios la luptele pentru putere duse de Menşikov pe de o parte, Dolgorukovi şi Goliţîni pe de alta. Ultimii s-au impus, Menşikov a fost mazilit şi deportat, iar curtea imperială s-a întors temporar la Moscova, unde ţarul adolescent şi-a găsit sfârşitul şi a fost înhumat.

Avea să urmeze era împărăteselor. Sunt toate trei aici, în grupul celor şase morminte din dreapta altarului. A fost mai întâi Ana Ioanovna (1730-1740), una dintre fiicele lui Ivan al V-lea, fratele vitreg al lui Petru cel Mare şi co-ţar cu numele, cândva, la începuturile domniei lui Petru. Despre Ana şi aducerea ei pe tron de către cancelarul Ostermann cu driblarea succesoarei de drept, Elisabeta Petrovna, am mai scris.

Ioanovna l-a numit moştenitor al tronului pe Ivan al VI-lea (1740-1741), nepot de soră, care la întronizare abia împlinise două luni. Un destin trist. Bebeluşul a pierdut „puterea” după lovitura de stat a Elisabetei Petrovna, nu şi-a mai revăzut vreodată părinţii, închişi separat, a fost privat de orice formă de educaţie pentru a nu deveni din nou un potenţial pericol pentru ţarină. Chiar şi aşa, bietul Ivan i-a supravieţuit Elisabetei, care, lucru absolut remarcabil pentru un despot absolutist al secolului 18, nu concepea să fie omorâţi oameni. Ecaterina cea Mare n-avea însă greţuri de genul ăsta, iar în 1764 a fost inventată (probabil) o încercare de evadare a fostului ţar, în urma căreia tânărul a fost ucis. După care s-a făcut tot posibilul să fie şters din istorie. Nu e nici el aici, în Catedrala Petru şi Pavel, de fapt nimeni nu ştie cu certitudine unde e.

Elisabeta Petrovna (1741-1762), ultima Romanovă autentică, odihneşte în stânga părinţilor săi, Petru cel Mare şi Ecaterina I. Până la noi s-a propagat cumva doar imaginea ei de iubitoare a luxului şi deţinătoare a 25.000 de rochii. Pe spatele rusului de rând, desigur. E nedrept. Elisabeta o fi avut cu siguranţă bubele ei, cam toţi ţarii le-au avut, a fost însă o împărăteasă populară, în timpul domniei căreia n-a avut loc nici măcar o execuţie în întregul imperiu, a reuşit să reechilibreze Rusia după 15 ani întunecaţi, iar lenea şi procrastinarea de care a fost acuzată e foarte posibil să fi fost, de fapt, diplomaţie în stare pură. Până la urmă, reclama negativă îi aparţine în mare parte Ecaterinei a II-a, cea Mare (1762-1796), deţinătoarea unui aparat de PR fabulos, din care au făcut parte inclusiv celebrităţi precum Voltaire, Diderot sau Beccaria, şi care nu i-a putut ierta vreodată Elisabetei cei 17 ani în care, din postura de nevastă de ţarevici, a fost nevoită să adopte poziţia de drepţi în faţa împărătesei.

Ca o ironie a sorţii, şi acum, după moarte, Ecaterina a II-a a rămas la propriu în umbra Elisabetei, mormântul ei, abia vizibil, fiind plasat chiar în spatele celui al predecesoarei sale. Unde mai pui că în dreapta îl are pe atât de hulitul său soţ, Petru al III-lea (1762), fiul celeilalte fiice a lui Petru cel Mare care a apucat maturitatea, Ana Petrovna, şi întemeietorul liniei Holstein-Gottorp-Romanov. Un beţiv, curvar, impotent şi infantil, care iubea prusacii şi ura ruşii. Şi care trebuia prin urmare eliminat, spre binele ţării, desigur. Tot Ecaterina ne-a spus şi asta. De fapt, a şi făcut-o. Se mai ridică câte-o voce timidă care arată că până la asasinarea sa, în cele câteva luni de domnie, Petru al III-lea a promulgat peste 200 de legi cu un profund caracter democratic şi reformator. Habar n-am, adevărul o fi pe undeva pe la mijloc, oricum e extrem de greu să te impui în faţa unui brand atât de puternic cum e Ecaterina cea Mare.

Mă îndrept spre un alt grup de morminte, de această dată în stânga altarului. Odihnesc aici următorii trei ţari împreună cu ţarinele lor. Pavel I (1796-1801), fiul Ecaterinei, şi Sophie Dorothee de Württemberg (Maria Fiodorovna). Am scris despre Pavel câteva cuvinte aici. Mai spun că, odată cu Pavel şi cu ale sale Legi Pauline, promulgate imediat după moartea mă-sii şi cel mai probabil inspirate de ranchiuna pe care i-o purta, s-a terminat cu împărătesele. Femeile au fost excluse din linia de succesiune, regulă păstrată până la abolirea monarhiei.

Ce mă macină mai mult este însă suspiciunea că, odată cu Pavel, s-a terminat cu înşişi Romanovii, fie ei chiar şi Holstein-Gottorp-Romanovi. Chiar Ecaterina cea Mare sugerase spre sfârşitul vieţii că ţareviciul n-ar fi copilul lui Petru al III-lea, ci al contelui Serghei Saltikov, ba, mai mult, că pe Saltikov i l-ar fi băgat în pat însăşi Elisabeta Petrovna, disperată să asigure un moştenitor tronului Rusiei.

Eu, personal, nu cred povestea. Petru al III-lea a murit convins că Pavel e fiul său. Din tablouri mi se pare că cei doi semănau destul de bine. Apoi, mi-e peste puteri să-mi închipui că Elisabeta, fiica lui Petru cel Mare, ar fi putut fi complice cu bună ştiinţă la stingerea stirpei Romanovilor. Nu exista pe atunci un drept al primului născut, ţarul îşi putea alege liber succesorul. Dacă Petru al III-lea s-ar fi dovedit a fi steril, Elisabeta ar fi putut foarte bine renunţa la el şi apela la o rudă colaterală care să mai aibă în vene urme din sângele lui Mihail I, primul ţar al Casei Romanov. Sau, la naiba, la propriile ei fiice nelegitime. În plus, relaţia mamă-fiu era una jalnică pe toate planurile. Acele memorii ale Ecaterinei pot fi foarte bine un alt pumn la ficat administrat lui Pavel, atât de mândru de descendenţa sa din Petru cel Mare.

Totuşi, suspiciunea rămâne. E alimentată de faptul că, în epoca analizelor ADN (pe care le-au folosit cu succes în cazul ultimului ţar), ruşii nu îndrăznesc să dezgroape subiectul. Şi nu cred c-o fac din pietate, pe Alexandru al III-lea se gândesc să-l deshumeze pentru nişte analize suplimentare legate de doi dintre copiii lui Nicolae al II-lea, că aşa vrea Chiril, acest preafericit Daniel al Rusiei. Cred, mai degrabă, că le e groază că ar putea fi nevoiţi să recunoască că peste 150 de ani din istoria Rusiei au fost o minciună, şi că atâtea generaţii de Romanovi au fost şi sunt de fapt nişte bieţi Saltikovi, eventual de Anhalt-Zerbst (casa nobiliară germană din care provenea Ecaterina).

Un alt ţar, o altă enigmă. Lângă Pavel şi consoartă sunt mormintele lui Alexandru I (1801-1825), învingătorul lui Napoleon, şi al soţiei acestuia, Louise de Baden (Elisabeta Alexeievna). Atâta doar că de aproape două secole legenda conform căreia mormântul ţarului ar fi gol nu numai că nu se lasă redusă la tăcere, ba chiar găseşte tot mai mulţi adepţi. Zvonurile au apărut imediat după moartea oficială a ţarului, produsă la Taganrog, oraş-port la Marea Azov. Autopsia a fost făcută cu mare întârziere, rezultatele ei contrazic rapoartele medicilor personali ai ţarului, nimeni n-a fost lăsat să vadă faţa ţarului mort, ba, mai mult, ţarul ar fi reapărut după o vreme în Siberia, trăind până la adânci bătrâneţi ca pustnic, sub numele de Feodor Kuzmici.

După mai bine de 40 de ani, Alexandru al II-lea a vrut să pună capăt zvonurilor şi a cerut deschiderea mormântului. Se spune că l-a găsit gol. Ultimii care au deschis mormintele imperiale au fost comuniştii, cred că Lenin mai trăia încă pe vremea respectivă. Ei nu ne-au spus nimic, aveau cu totul alte treburi, mai exact profanarea cadavrelor prin deposedarea de bijuterii, decoraţii şi ce-or mai fi avut ele de valoare. În fine, poate că până la urmă e mai bine ca unele istorii să rămână neelucidate.

Ultimele două lespezi în grupul de morminte din stânga altarului aparţin fratelui şi succesorului lui Alexandru I, Nicolae I (1825-1855), şi ţarinei sale, Charlotte a Prusiei (Alexandra Fiodorovna). Autocraţie, duritate, birocraţie, habotnicie, naţionalism dus la extrem. Cam asta aş şti să spun.

În naosul catedralei odihnesc alţi doi ţari. Ţarul inimii mele, Alexandru al II-lea (1855-1881), şi soţia, Marie de Hessen-Darmstadt (Maria Alexandrovna), sunt singurii care au parte de lespezi din marmură colorată, verde şi roşie. O onoare specială făcută unui ţar special şi prea puţin celebru la câtă lumină ar fi putut aduce Rusiei. Ţarului eliberator i-am dedicat însă o postare întreagă, asta.

Şi pe Alexandru al III-lea (1881-1894) l-am mai amintit. Ţarina, Dagmar a Danemarcei (Maria Fiodorovna), a fost singura dintre membrii nucleului familiei imperiale care a supravieţuit revoluţiei bolşevice. La insisteţele surorii sale Alexandra, regină a marii Britanii, a fost salvată din Crimeea de un vas de luptă al Marinei Regale Britanice, revenind în Danemarca via Anglia şi trăindu-şi ultimii nouă ani de viaţă convinsă că şi fiul său, ţarul Nicolae al II-lea, a supravieţuit furiei roşii. Abia în 2006 împărăteasa a revenit pe pământ rusesc şi a fost reînhumată alături de soţul său. E, de altfel, ultima dintre Romanovii îngropaţi în Catedrala Petru şi Pavel.

În fine, ultimul ţar, Nicolae al II-lea (1894-1917), soţia acestuia, Alix de Hessen-Darmstadt (Alexandra Fiodorovna), şi trei dintre copii, ucişi în 1918 de bolşevici şi aruncaţi într-o mină părăsită la nord de Ekaterinburg, s-au alăturat în 1998, după identificarea lor pe bază de teste ADN, celorlalţi Romanovi. Lipsesc în continuare doi dintre copiii ţarului. Nu e vorba despre Anastasia, ea e aici, Anna Anderson fie iertată, ci de Maria şi ţareviciul Alexei, identificaţi abia în 2007. Probabil că vor reveni şi ei alături de restul familiei în capela ultimilor Romanovi atunci când o avea chef Chiril, preafericitul sus-menţionat.

Mă întorc la mormântul lui Alexandru al II-lea şi rămân câteva minute nemişcată, cu senzaţia că mă aflu în faţa lespezii unui prieten drag. Apoi mă scutur şi ies din biserică. Soarele străluceşte, oraşul freamătă de prea multă viaţă, e ultima mea zi la Sankt Petersburg, au mai rămas canale nebătute, poduri netrecute, beri nebăute.

Ioana

P.S.: Bănuiesc că v-am plictisit crunt. Promit că nu mai fac, dar, pentru sufletul meu, nu puteam încheia capitolul fără o postare în care să-i trec în revistă pe toţi ţarii care au domnit la Sankt Petersburg. Dacă mai sunteţi pe aici, vă mulţumesc pentru înţelegere. 🙂

7 thoughts on “Pe urmele Romanovilor: Catedrala Petru şi Pavel

  1. TANIA

    Intunecata si sangeroasa istoria Rusiei. Cred ca cea mai sangeroasa la vremea respectiva.Si confuzia creata, diversiunea mai degraba, in cazul mortii unor personalitati istorice, de la tzari la Lenin, Stalin si mai nou, Gagarin. Bine ca n-au demolat comunistii, atatea capodopere arhitectonice, bine ca au rezistat catedralele, muzeele.Bravo Ioana, am citit tot, nu cred ca voi retine mai mult decat imaginile:):*

    Reply
    1. Ioana Post author

      Naiba ştie, că toate erau sângeroase. Dacă mă uit la regimul de teroare al unor alde Robespierri, Ecaterina cea Mare, contemporană cu dezaxatul ăla, e o pisicuţă care toarce cuminte lângă şemineu :D. Asta da, ambiţie, să citeşti tot :))) Eu de abia am avut răbdare să recitesc ca să corectez eventualele greşeli. Dar na, îmi trebuia mie postarea asta. M-a frustrat rău, pe măsură ce vedeam ce cârnat lung iese şi pe măsură ce îmi dădeam seama că nu pot zice şi aia, şi aia, şi ailaltă care-mi trecea prin cap că mă apucă Crăciunul :)) Mersi :*

      Reply
  2. Pingback: La plimbare prin Sankt Petersburg (2) |

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.