Pe urmele lui Vlad Ţepeş, la Cetatea Poenari

În minivacanţa de la începutul lui aprilie, am ajuns într-una dintre zile la poalele Făgăraşilor (de fapt, cred că e Masivul Frunţi acolo, da’ nu mă mai complic, Făgăraş să-i rămână numele), lângă satul Arefu (Argeş), pentru o scurtă incursiune în Evul Mediu, în lumea răzbunărilor sinistre şi a luptelor sângeroase cu turcii şi alţi din ăia răi.

Era o zi de miercuri, era Săptămâna Mare, minivacanţa era doar a mea, nu a întregii Românii, aşa că nu mă aşteptam la cine ştie ce aglomeraţie pe cele 1480 de trepte care urcă la Cetatea Poenari. Nici n-a fost până la urmă, chiar dacă prima impresie a fost cu totul alta. De fapt, ne-am ciocnit de un grup organizat, ceva şcoala altfel sau similar, care tocmai cobora. După care, linişte totală. În cetate am fost singuri de la început şi până la sfârşit.

Urcuşul nu e atât de anevoios pe cât pare, eu zic că e accesibil şi persoanelor de vârstă înaintată sau posesoare de funduri lipite cu superglue de scaunul maşinii, dar, totuşi, 1480 de trepte rămân 1480 de trepte. N-am simţit vreo greutate la urcat, în schimb genunchii m-au cam boscorodit la coborâre, şi, având în vedere că la momentul respectiv mă lăudam mai degrabă cu forma de cozonac decât cu forma fizică, am reuşit să mă pricopsesc cu un puişor de febră musculară.

Cu sau fără febra de pe urmă, drumul a fost o reală plăcere, chiar dacă, în lipsa frunzei, fagii de pe traseu nu funcţionau încă pe post de parasolar.

Despre cetatea în sine nici nu prea ştiu ce să vă spun. Există atât de puţine date istorice, certe sau măcar plauzibile, încât ne hrănim setea de informaţie şi orgoliile naţionaliste cu legende la greu.

Citesc pe Wikipedia cum că „unii” (nu se precizează care-s ăia) asociază cetatea cu Bătălia de la Posada (1330), Posadă care n-a fost localizată încă cu certitudine (şi, probabil, nici nu va mai fi). Dăăăă! Logică de fier! Pe unde s-a gândit Carol Robert de Anjou să se retragă din Ţara Românească? Normal că nu pe Valea Oltului sau pe vreo altă vale cât de cât accesibilă, numai fraierii fac din astea. El, nu şi nu – Batman, Batman – s-a gândit să treacă fix peste creasta Făgăraşilor, la mijloc de noiembrie. Chiar dacă, aşa cum susţin unele cronici maghiare, ar fi existat un armistiţiu între Basarab şi Carol Robert, iar primul s-ar fi obligat să-i asigure celui de-al doilea călăuze care să-l evacueze pe drumul cel mai scurt (teorie mai mult decât discutabilă), tot nu putea fi ungurul atât de tâmpit încât să nu vadă ce are în faţă şi să se lase condus ca boul chiar pe oriunde.

Tot pe Wikipedia citesc că primul turn a fost construit de Radu Negru (sfârşit de secol XIII – început de secol XIV, pe-acolo). Hai, nu mă-nnebuni! N-avem nici cea mai vagă idee dacă Radu Negru ăsta a existat în realitate sau dacă descălecatul e doar o legendă, da’ ştim sigur, sigur că pe vremea lui a fost ridicat primul turn al Cetăţii Poenari.

Ajungem la Vlad Ţepeş, care a extins cetatea, a construit noi turnuri, dependinţe şi fortificaţii. Măcar ăsta-i cert, iar menţiuni despre cetate există în cronicile maghiare contemporane cu el. Când citesc însă că cetatea – practic un punct de observaţie fortificat – a fost a doua reşedinţă a voievodului, după Târgovişte, mai că aş râde un pic. Parcă mi-l şi închipui pe Drăculea rostind: „Hai, nevastă, stăturăm cele 183 de zile regulamentare la capitală, gata, mergem la reşedinţa de vară, la relax. Aer curat, spa, condiţii de lux, ce să-ţi doreşti mai mult?”  

Ăsta a fost istoricul, cică. Mai interesante sunt legendele care nu se pretind a fi altceva decât legende. Poveşti despre cai potcoviţi invers, neveste geloase care s-au aruncat de pe ziduri, boieri trădători puşi să lucreze la cetate până „s-au spart hainele pe dânşii”. Nu mai reiau poveştile, am fotografiat panoul informativ de la intrarea în cetate, îl găsiţi mai jos.

Cam asta ar fi. Dincolo însă de faptul că am tendinţa să încep să vorbesc singură ori de câte ori ajung să mă confrunt cu o bucată de istorie din care, în lipsa unor cronici autohtone, înţeleg fix nimic, recomand cu drag oricui o plimbare până la cetate. Dacă nu pentru păpuşile alea hidoase trase în ţeapă, măcar pentru priveliştile spre Transfăgărăşan. 🙂

Ioana

3 thoughts on “Pe urmele lui Vlad Ţepeş, la Cetatea Poenari

  1. Tania

    Parte a istoriei noastre aproape necunoscuta si sinistra:( Imaginea cu cei “trasi” in teapa, demonstreaza cruzimea inaintasilor nostri.Mi-ar placea sa citesc istoria noastra reala, nu mistificata in functie de orgolii, sau de un fals patriotism. Vrem sa parem mai viteji decat am fost! Cui foloseste?:( Am citit prin anii ’90 o carte a unui istoric francez, bine documentata, care mi-a rasturnat mult din ceea ce credeam eu a fi istoria noastra, plina de acte de vitejie! Pacat ca au cam disparut EROII, au ramas mamaligile:-) Pupici,Ioana:*

    Reply
    1. Ioana Post author

      N-am inventat noi trasul în ţeapă, astea erau vremurile, se practica la scară largă, pe lângă alte metode de tortură, mult mai elaborate, în cazul cărora îţi trebuia şi câte o săptămână să poţi muri dracului şi să scapi de chin. Cât despre francezul vieţii, sunt curioasă de unde se documentase el atât de bine despre istoria noastră timpurie, în condiţiile în care primii cronicari moldoveni şi munteni au apărut de pe la 1600 încolo şi, până atunci, singurele surse sunt propaganda maghiară, apoi propaganda otomană sau cea leşească şi ceva cronici răzleţe, sârbeşti sau săseşti.

      Până la urmă asta-i istoria: propaganda vremii, în baza căreia fiecare istoric îşi dă cu presupusul, iar noi, restul, pricepem ce vrem şi, pe cale de consecinţă, ne alegem favoriţii sau personajele istorice non grata. Nici măcar nu putem şti cu adevărat cât de viteji am fost sau n-am fost, de fapt.Tot ce putem şti sigur e că eram cam înapoiaţi (că, dacă nu eram, aveam şi noi cronicarii noştri la 1300 să ne putem da mari în direct).

      Puţini sunt cei care au reuşit să se facă respectaţi până şi de duşmani într-atât de mult, încât până şi în analele lor să li se creioneze un portret pozitiv (Saladin e unul dintre ei).

      Ca să avem parte de istorie cu adevărat reală, ar trebui să tocmim o maşină a timpului şi să ne întoarcem în trecut, la locul faptei. Or, mie mi-ar fi cam frică, sincer, când mă gândesc cât de blajini erau pe vremea aia. Poate doar dacă aş fi invizibilă :)))
      Aşa că stau pe fundul meu şi mă mai distrez şi eu cu aberaţii evidente, gen Posada = Transfăgărăşan (care, cred, nu exista pe atunci nici măcar la nivel de potecă marcată :))))
      Pup, Tania :*:*

      Reply
  2. Pingback: Curtea Domnească şi Mănăstirea Curtea de Argeş | De pe drum …

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.