În a doua jumătate a lunii iunie, abia întoarsă de la Târgovişte, mi-am făcut din nou bagajele, pentru un pic de munte şi un mini-sejur la Băile Herculane. Până la Herculane aveam însă drum lung de parcurs. Am plecat dis-de-dimineaţă cu trenul spre Vâlcea, împreună cu Cosmin. Pe la nouă eram în Râmnicu Vâlcea, unde ne-a preluat un prieten de la gară. Am mai rezistat o tură în maşină, cam până înainte de Târgu Jiu, când am început să cârâi că mă doare spatele şi că vreau pauză de cafea. S-a făcut voia mea.

Până să ajung să-mi savurez pauza de cafea, am făcut însă o pauză de Brâncuşi. Ca să fiu sinceră, nu mă dau în vânt după modernism. Cu excepţia unei perioade în care mă fascina personalitatea lui Dali, n-am încercat să-mi cultiv gustul pentru arta modernă şi postmodernă. Mă simt împăcată cu Vermeerii, Caravaggii şi ruşii mei romantici sau realişti, lăsaţi-mă-n plata Domnului cu pătratele lui Malevici.

Acestea fiind zise, aş minţi dacă aş afirma că mă omor după Brâncuşi. Mno, nu daţi cu pietre, n-am susţinut vreodată că aş fi o minte luminată, probabil că dacă aş fi fost prin absurd muza vreunui artist şi artistul cu pricina m-ar fi imaginat în chip de Domnişoară Pogany, şi-ar fi auzit de la mine cel mult un „Băăă, exoftalmică-i mă-ta!”. Iar dacă m-aş fi trezit reprezentată în chip de „Prinţesa X”, m-aş fi dus probabil direct în instanţă. Dar, desigur, sunt eu bătută-n cap, dacă o lume întreagă zice că Brâncuşi e zeu, înseamnă că e zeu şi fără să-şi mai dea încă o tută cu părerea. În plus, am totuşi o oarecare doză de patriotism în mine, iar dacă vreun străin s-ar exprima negativ la adresa operei lui Brâncuşi în prezenţa mea, i-aş rupe capul. :))

Şi mai am ceva: un pic de respect. Motiv pentru care nu mi-am tras selfie-uri cu Coloana fără sfârşit ieşindu-mi din ţeastă şi nici n-am pus la încercare vigilenţa jandarmilor, insistând să iau loc la Masa Tăcerii. Care jandarmi chiar îşi merită leafa. Tot la câteva secunde erau nevoiţi să intervină şi să-i oprească pe adevăraţii iubitori de artă şi connoisseuri într-ale modernismului care atacau sculpturile de patrimoniu cu diverse părţi anatomice.

Ah da, şi m-am răzgândit între timp. Coloana Infinitului chiar e impresionantă!

Mi-a părut rău că n-am avut mai mult timp la dispoziţie pentru a descoperi pe îndelete oraşul. Pe vremuri, undeva în anii ’90, am petrecut o săptămână întreagă la Târgu Jiu. Era vacanţa de primăvară. Pentru alţii, că pentru mine era săptămână de sacrificiu. Olimpiade naţionale, alea. M-am plimbat atunci mult pe străzile oraşului, că doar nu era să ne încuie în camera de cămin, dar amintirile mele sunt mai degrabă despre un oraş cenuşiu. Deh, erau primii ani de după revoluţie, probabil că şi pe mine mă interesau cu totul alte lucruri decât să descopăr frumosul într-un oraş, încă nu mă scârbisem de coca-cole şi de chipsuri.

Ce mi-au văzut ochii acum, în puţinul timp petrecut la Târgu Jiu, nu prea mai aduce cu amintirile mele cenuşii. Casele de epocă, în stil neoromânesc, atâtea câte-am apucat să descopăr, m-au făcut să mă gândesc că n-ar strica un city break de două zile în oraşul de pe Jiu. Ce m-a impresionat însă cu adevărat au fost curţile oamenilor. Cred că în toată România n-am întâlnit atâtea grădini amenajate cu gust şi imaginaţie, îngrijite până la ultimul fir de iarbă, pe o suprafaţă atât de mică. Bravo, măi oltenilor! Şi da, după ce-am văzut cum arată Jiul la voi pe tarla, încep să vă cred atunci când susţineţi că „Dunăre dacă n-aveam, Jiul Dunăre-l făceam.” Pam pam.

[Show slideshow]

Ioana