Am petrecut, practic, două zile în Sorrento: prima zi a sejurului, pe care am povestit-o în parte aici, şi ultima, în care singura dorinţă şi, totodată, nevoie pe care o mai manifestam era să frec menta la greu. Ceea ce am şi făcut, de altfel.

Dacă tot v-am povestit data trecută despre locul preferat din vacanţa mea de iunie, să vă povestesc şi despre locul în care m-am ofticat cel mai tare, zic. Şi, ca s-o lămurim de la început, nu e ca şi cum m-aş fi ofticat din cauză de „pfff, ce loc nasol, de ce dracu mi-am tocit eu tălpile până aici”, ci ca şi cum m-aş fi dat cu capul de pereţi pe motive de „oau, dar ce superbitate de piscină naturală, fmm de proastă care eşti, nu te-ar fi dus capul să-ţi iei costumul de baie cu tine!”.

Din fiecare călătorie, mă întorc invariabil cu saci plini de amintiri despre locurile prin care am trecut. Sunt amintiri mai persistente şi amintiri mai fragile, tot aşa cum există locuri care mi se cuibăresc în suflet şi acolo rămân, şi locuri care nu reuşesc să treacă dincolo de retină. Apoi, mai există ACEL loc, de regulă unul per călătorie, care pare să se detaşeze şi să le eclipseze, măcar parţial, pe toate celelalte. 

Mno, din astea n-am mai păţit până acum. Să stau o săptămână (11-18 iunie 2019) într-un loc şi să nu ştiu exact în care loc stau, gen. :))