Mno, dragii babei, să mă laud, zic. Să mă laud că am avut parte, în miez de octombrie, de una dintre cele mai frumoase săptămâni de când mă ştiu.

S-au aliniat astrele într-un mare fel, nici măcar Mercur n-a mai fost retrograd după cum îi e felul, la birou lucrurile au funcţionat perfect (mă rog, în cele două zile în care am catadicsit să dau pe acolo), de certat nu m-am certat cu nimeni, ba chiar din contră, spatele m-a lăsat în pace, şi, mai presus de toate, n-a fost zi în care să nu mă bucur cu toate simţurile de „vara indiană”.

Iar dacă luni şi marţi m-am mulţumit cu plimbări de câte-o oră prin Dumbrava Sibiului, de miercuri încolo (16 octombrie) am trecut la artileria grea: munte – pauză (muncă, adică) – munte – munte – parc dendrologic.

Programul de bântuială pe coclauri a început aproape de casă, în Cindrel. Despre traseul marcat cu bandă roşie şi, apoi, cu bandă albastră, de la Păltiniş la Răşinari, nu voi scrie mare lucru. L-am mai parcurs acum câţiva ani, într-un ianuarie secetos, ba vi l-am şi descris aici. Nu s-a schimbat nimic între timp, reperele sunt aceleaşi.

Despre cele douăzeci de grade de afară, despre cerul lipsit de orice urmă de nor, despre mirosul pătrunzător al coniferelor, urmat de cel jilav şi dulce-amărui atât de prezent în etajul foioaselor, despre beţia de culori v-aş povesti, dar nu mă ajută momentan inspiraţia. De ce să vă mint, a dispărut între timp şi starea mea de graţie, proprie acelei săptămâni, iar odată cu ea s-a dus şi poezia.

Vă spun doar că mi-a fost bine. Nu în sensul de „când mi-o fi mai rău, aşa să-mi fie”, că ar fi de-a dreptul blasfemie. Chiar mi-a fost bine. Şi, cel mai mult m-am bucurat că am reuşit să-l conving pe Cosmin să vină cu mine în Cindrel. Din 1997 încoace (da, aţi citit bine, unamienouăsutenouăzecişişapte), nu s-a întâmplat să treacă anul fără ca noi să mergem măcar o dată pe munte împreună. Ei, a fost ceva mai greu acum cu mobilizatul, dar uite că nici anul ăsta nu s-a întâmplat! Still counting. 🙂

[Show slideshow]

Ioana