O zi la Câmpina şi nişte revelaţii de-ale mele

Începem cu revelaţiile, că au fost primele. De fapt, între revelaţii şi Câmpina există un raport de cauzalitate. Revelaţiile sunt cauza iar Câmpina e efectul. Primul dintre efecte.

Să vă zic deci cum e cu epifaniile mele. De bine, de rău, paşii m-au purtat până acum în peste 50 de masive montane din Carpaţi. Tot de bine, de rău, am în „palmares” 33 de ţări vizitate, 12 dintre ele în afara Europei. Mă rog, câte-o infimă bucăţică din fiecare, nici măcar Sibiului meu nu am pretenţia că-i cunosc toate ungherele.

Deci, mă gândeam eu, stau bine. Măcar decent. În ţară şi afară. Şi, în timp ce mă gândeam eu aşa şi mă admiram cu satisfacţie în oglindă, s-a trezit revelaţia mă-sii să mă lovească în moalele capului şi să-mi strice tot zenul. Stau bine pe dracu! Abia acum încep să realizez că, de douăzeci de ani încoace, ignor cu succes maxim orice seamănă cu un oraş românesc. Nu e ca şi cum n-aş fi cutreierat ţara-n lung şi-n lat. Am cutreierat-o. Atâta doar că am făcut-o din Munţii Gutâi până-n Măcin, din Obcini până-n Munţii Almăj. M-am mai lovit de câte-o cetate, de câte-o mănăstire, de câte-o felie de natură aflată mai la şes. În oraşe în schimb, m-am învrednicit să mă deplasez doar atunci când aveam treabă, lăsându-mi mintea şi ochii de turistă acasă. Dacă am vizitat câte ceva, am făcut-o între două trenuri, ca să-mi umplu timpul. Sau, în cel mai bun caz, m-am dus chitită pe un obiectiv anume, l-am bifat şi mi-am văzut de drum. 

M-am uitat şi în arhiva blogului. În cinci ani, două vizite scurte la cetăţile din Alba Iulia şi Făgăraş, câteva ore petrecute la Sighişoara, o zi la Braşov, unde de fapt am ajuns doar pentru că aveam nevoie de un vaccin. Cel mai aproape de un micro-city-break am fost la Câmpulung Muscel, dar asta doar pentru că n-am reuşit să găsim cazare la Cabana Voina. Asta-i tot.

Să nu vă închipuiţi că în perioada ante-blog lucrurile ar fi fost mai roz. Singura „performanţă” notabilă pe care mi-o amintesc cu mare drag e săptămâna petrecută la Bălţăteşti, staţiune balneo-climaterică din judeţul Neamţ (bilete luate prin sindicat, mno). Am periat atunci Târgu Neamţ, Piatra Neamţ, chiar şi Suceava, în paralel cu Ceahlăul şi Munţii Hăşmaş. Mi-a plăcut atât de mult, încât zău că nu pricep de ce n-am repetat figura.

Nu pricep de altfel toată ignoranţa asta a mea care s-a întins pe parcursul atâtor ani. Pentru că nu intru în categoria montaniarzilor înrăiţi care fac alergie la asfalt. Şi, cu atât mai puţin, în categoria vitelor divelor care, odată ce-au văzut Parisul, consideră că nu mai pot coborî de pe piedestal la nivelul unui oraş de pe plaiuri mioritice. Că există şi din alea, grămezi chiar.

În fine, asta este, trecutul oricum nu-l mai pot schimba, nici tărâţele din cap nu mi le pot extrage, în schimb pot schimba câte ceva de-acum înainte. Aşa că, cel puţin anul ăsta, am hotărât ferm să acord prioritate oraşelor României în faţa oricărui alt ţel turistic. Nu vor fi probabil foarte multe, că mai am şi alte priorităţi gen plătit de taxe şi dări la stat. În plus, stau ca naiba cu timpul. Din martie mă tot chinui să încep implementarea marelui proiect turistic pe 2017 şi nu reuşesc. Sau n-am reuşit până în dimineaţa zilei de 7 iunie. Dimineaţă în care, la ora 5:00, mă instalam comod în IR-ul de Bucureşti (care mai nou opreşte în toate haltele, că s-au scos o grămadă de trenuri şi tre’ să îi depună cineva şi pe pescarii amatori în dreptul bălţii preferate) cu destinaţia Câmpina. Să vă mai spun că face IR-ul meu în condiţiile astea 5 ore şi 17 minute de la Sibiu la Câmpina? Cel puţin teoretic, că practic a făcut aproape şase. Mai bine nu vă mai spun.

Iniţial n-am fost singură. A venit şi Cosmin cu mine, s-a întors însă seara la Sibiu, în timp ce eu am rămas peste noapte la Pensiunea Casablanca de pe Strada Bucegi, aflată la cinci minute de mers pe jos de Castelul Iulia Haşdeu. Aşa că, imediat după ce mi-am lăsat rucsacul la pensiune, am pornit într-acolo.

Nu voi mai înşirui date despre istoria castelului, despre geniul Iuliei Haşdeu, despre şedinţele de spiritism. Au făcut-o destui înaintea mea. Vă zic doar ce am simţit eu. De cum am intrat în curte, m-a lovit senzaţia de kitsch. Mi-au sărit în ochi acei sfincşi feminini, care iniţial mi s-au părut a fi din ghips, la fel ca şi acel ochi atoatevăzător în triunghi, un simbol care nu-mi place deloc. Sau mi-ar plăcea, atâta timp cât ochiul ar rămâne al lui Horus iar razele ar rămâne ale lui Ra ori, de pe partea mea, ale zeului Aton. De când am început să remarc însă simbolul cu pricina pe faţadele bisericilor ortodoxe (cred că la Mănăstirea Neamţ am făcut-o prima oară), îmi provoacă efectiv o stare neplăcută. Apoi acel şir de reîncarnări, culminând cu Regina Elisabeta I a Anglei şi, în fine, acel citat din Galilei – E pur şi muove. Simboluri păgâne, simboluri pseudocreştine, metempsihoze, ştiinţă – un eclectism greu de digerat ca idee, dar mai ales ca execuţie.

După ce-am intrat însă, am uitat cu totul de acel kitsch care-mi zgâriase iniţial retina. Nu pentru că aş considera că aşa-zisul Templu cu gigantica statuie a lui Iisus ar fi de vreun bun-gust teribil, nici pentru că aş fi simţit ceva straniu, ceva paranormal în aer. N-am simţit. Pur şi simplu n-a mai contat dacă simţul meu estetic este sau nu satisfăcut. A rămas doar o tristeţe apăsătoare şi încercarea de a-mi imagina inimaginabilul. Dumnezeule, ce trebuie să simtă nişte părinţi care-şi pierd unicul copil abia trecut de adolescenţă? Chiar n-am altă treabă decât să-l judec pe Bogdan Petriceicu Haşdeu că s-a agăţat de tot ce-a putut, de Dumnezeu şi de sfinţi, de muza lui Dante şi de asasina lui Marat, de practici oculte, doar pentru a-i putea supravieţui – măcar fizic – copilei moarte? Iar dacă, poate, Bogdan Petriceicu Haşdeu şi-a găsit cumva alinarea în comunicarea cu spiritul Iuliei, nici nu vreau să-mi închipui ce-o fi fost în sufletul celeilalte Iulii, mama fetei, care practic şi-a pierdut copilul şi soţul, retras în lumea lui mistică.

De la castel ne-am îndreptat către Casa memorială Nicolae Grigorescu, pe acelaşi Bulevard Carol, ceva mai la vale. Teoretic e casa în care pictorul a trăit şi a pictat. Practic, nu e. Casa a ars în 1918 şi a fost reconstruită în 1954-1955. Nu vă pot arăta fotografii din interior, taxa foto era de 50 RON, lumina era destul de proastă iar eu nu-s suficient de artistă încât să merite să plătesc o taxă de 6 ori mai mare decât biletul de intrare propriu-zis pentru câteva poze de doi lei. Dar mi-a plăcut. De fapt îmi place Grigorescu în general, îmi plac păstoriţele lui, carele cu boi, ciobănaşii cu turmele, m-am bucurat să-i văd şevaletul, de care stă încă rezemat unul dintre ultimele tablouri ale artistului, rămas neterminat.

Apoi am bătut centrul oraşului în drum spre autogară. Voiam să mă asigur că acel microbuz cu care urma să plec mai departe a doua zi există şi în realitate, nu doar pe internet, că-s păţită. Centrul m-a dezamăgit un pic din punct de vedere turistic. De fapt tot oraşul, atât cât am apucat să văd din el. Mă aşteptam la clădiri istorice, în stil brâncovenesc, şi nu mi-a prea fost dat să văd. Nici măcar n-am simţit nevoia să scot aparatul din husă, probabil că şi căldura mi-a răpit orice urmă de chef în sensul ăsta. Daaar, pe de altă parte, Câmpina e un oraş în care aş putea locui fără probleme. Verde şi curat. Şi, zău, nu-s multe oraşe pe la noi despre care aş afirma asta cu locuitul. 

Locul în care am petrecut cel mai mult timp a fost însă o terasă de pe Lacul Bisericii. Era parcă şi ceva mai răcoare, era linişte, nu pot să zic că mi-au explodat de extaz papilele gustative, dar a fost ok. Am mâncat şi la prânz acolo, apoi, după lăsarea întunericului, am revenit singură pentru cină.

Între cele două vizite la crâşmă am simţit însă nevoia să mă parchez câteva ore la pensiune, prea mă leşinaseră cele 30 de grade de afară. Apoi, odată revenită la viaţă, am pornit să iau cu asalt dealurile. Dar despre ora de aur trăită la Câmpina v-am povestit deja.

Ioana

5 thoughts on “O zi la Câmpina şi nişte revelaţii de-ale mele

  1. Tania

    Am fost prima data la castel, cand aveam 10-11 ani.Am fost marcata de atmosfera misterioasa amplificata si de povestirile mai mult sau mai putin reale (lampi care se aprindeau singure,pianina care canta din senin,usi care se deschideau…) Eram fascinata , mi-a placut mult mai ales ca era prima cladire “altfel” de cat cele in care in care intrasem pana atunci. Din pacate, de acolo am mers la inchisoarea Doftana, cu un ghid care a reusit sa ma infricosese mai mult decat povestirile legate de castel..Am revazut apoi de multe ori castelul, fiind mai informata,intelegand (sper) mai bine.Si ma bucur mult ca mai rezista … cat o mai rezista.

    Reply
    1. Ioana Post author

      E o clădire “altfel”, clar, dar nu ştiu, nu mi s-a părut nimic straniu, doar îngrozitor de trist. Dar vestea bună e că rezistă şi va mai rezista, mi s-a părut foarte bine întreţinut castelul. Altfel stau lucrurile cu Doftana, care ai toate şansele să ţi se prăbuşească în cap dacă ţii cu tot dinadinsul să o vizitezi (ilicit, desigur). Eu n-am ţinut 🙂

      Oricum, în vârful topului rămân dealurile voastre, prahoveanco!:*

      Reply
    1. Ioana Post author

      Mulţumesc din suflet, să fie şi, până una alta, să mai găsim nişte dealuri cu norişori roz! :*

      Reply
  2. Pingback: Târgovişte – City break sub asediul ploii (1) | De pe drum …

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *