O după-amiază la Drobeta-Turnu Severin, printre ruine romane şi vestigii medievale, pe străzi cu parfum de Belle Epoque

Sunt un pic confuză în privinţa Drobetei. E Oltenia şi parcă totuşi nu-i. Are mai degrabă iz de Banat. Sau n-are? E atât de aproape de Orşova, cea smulsă Banatului şi anexată Olteniei în urma unei reforme administrative ceauşiste, încât am ajuns chiar să mă întreb dacă nu cumva o fi făcut şi Drobeta la un moment dat parte din Imperiul Austriac. N-a făcut. Însă, atunci când a fost întemeiat oficial oraşul Turnu-Severin, în 1833, austriecii erau deja acolo, construind porturi şi şantiere navale. Şi, cum românilor le venea greu să părăsească Cerneţiul, vechea reşedinţă a judeţului Mehedinţi, domnitorul Alexandru Ghica le-a acordat străinilor permisiunea de a cumpăra terenuri şi de a se stabili în nou-înfiinţatul oraş. Aşa se face că, la 1860, din cele patru şcoli care funcţionau la Severin, trei erau de limbă germană iar populaţia de origine română era minoritară. Rezultatul? Un oraş cosmopolit, cu parcuri şi fântâni, cu clădiri occidentale. Un oraş frumos.

Am intrat iniţial în Drobeta doar pentru un popas la ruinele Cetăţii Severinului. Se cunosc puţine date despre fosta reşedinţă a banilor de Severin. Construită probabil de Cavalerii ioaniţi în 1247-1250, ceva ping-pong între Regatul Ungariei şi Ţara Românească, avanpost în lupta antiotomană, din astea. Până când a venit Soliman Magnificul în 1526, a zis „Gata cu joaca!” şi-a dărâmat-o. Nu ştiu cât mai seamănă actuala versiune proaspăt renovată a ruinelor cu cetatea medievală de odinioară, dar plimbarea printre ziduri oferă fără îndoială clipe plăcute. E linişte, lumea nu se prea înghesuie, Dunărea e aproape, parcul General Dragalina e şi mai aproape.

 

Cert e că mi s-a părut atât de seren oraşul încă din primele minute petrecute în parcul Dragalina, încât parcă nu m-aş mai fi dat dusă. Nu mergem să urcăm şi în Castelul de Apă? Ba mergem. Aşa că ne-am îndreptat spre Strada Crişan. L-am văzut încă de departe, domină împrejurimile de la înălţimea celor 27 de metri ai săi, a fost reabilitat recent şi arată încântător. Tot apropiindu-mă, îmi frecam mâinile de bucurie cu gândul la panoramele care mi se vor deschide de acolo, de sus. Dar, ce să vezi, turnul e deschis publicului până la ora 16:30 şi noi am ajuns la 16:25. Ghinion!

Nu mi-a părut însă rău că am bătut drumul până acolo. Da’ deloc! Dacă n-am fi făcut-o, aş fi ratat ce-are Drobeta mai frumos. A fost mai întâi Palatul Cultural Theodor Costescu, o minunăţie neoclasică finalizată în 1924 prin eforturile însufleţinte ale ctitorului, politician şi director al Liceului Traian din Turnu Severin, care s-a dat cu capul de pereţi şi cu fundul de pământ pentru a asigura finanţarea construcţiei, ajungând chiar să-şi vândă întreaga avere şi să locuiască într-una din încăperile teatrului, doar ca să-l vadă terminat. A sfârşit într-un sanatoriu din Bucureşti, uitat de lume, singura recunoaştere a meritelor sale fiind alegerea ca membru de onoare al Academiei Române. Mi-ar plăcea să pot crede că, sus în ceruri, Costescu jubilează văzând că teatrul „lui” îi poartă numele şi că, după ani de zăcut în paragină, şi-a recăpătat strălucirea de odinioară, cel puţin la exterior. Atâta doar că nu prea cred în îngeraşi pe nori pufoşi.

Şi, ca o curiozitate, 2017 începe să devină anul grifonilor. Pentru mine, desigur. Dacă timp de jumătate de viaţă de om longeviv n-am remarcat nici măcar un grifon cât e România de lată şi de lungă, numai în iunie am avut parte de trei perechi de monstruleţi înaripaţi: la Câmpina, la Târgovişte şi, cu concursul arhitectului Grigore Cerchez, la Palatul Cultural din Drobeta- Turnu Severin.  

A fost apoi Fântâna Cinetică, realizată din oţel inoxidabil de sculptorul Constantin Lucaci în 1979. Mie, una, mi-a plăcut tare, mai ales că era plină de curcubee :). Atât de mult mi-a plăcut, încât am stat o grămadă de vreme pe net, bătându-mi capul cu opera lui Lucaci. Am aflat astfel că a umplut ţara de fântâni cinetice: de la Reşiţa la Constanţa, de la Vaslui la Alba Iulia, de la Brăila la Giurgiu. Un bun motiv să-mi continui city-break-urile pe plaiuri mioritice!

În fine, a fost bucăţica de Turnu Severin care mi s-a lipit de suflet cu adeziv premium: Strada pietonală Theodor Costescu. De-o parte a străzii clădiri de epocă, de cealaltă parte Parcul Tudor Vladimirescu, karma, zenu’ şi feng shuiu’, ce să-ţi doreşti mai mult?

Ne-am pus şi burta la cale la o terasă din centru, nici nu ştiu cum a trecut timpul, numai ce m-am trezit că se făcuse aproape şapte şi că noi mai trebuia să ajungem şi la Herculane la o oră decentă, cu atât mai mult cu cât nu făcuserăm rezervări înainte.

Totuşi, nu puteam părăsi Drobeta fără a face măcar o tentativă de a ajunge la ce-a mai rămas din podul lui Apolodor. La fel ca în cazul celuilalt oraş în care poposiserăm cu doar câteva ore în urmă, Târgu Jiu, şi la Turnu Severin am petrecut în liceu o săptămână întreagă, tot pe motiv de olimpiade naţionale. Tot ce-mi amintesc de atunci e că ne-am trezit cazaţi într-un cămin inundat şi că profesoara care ne însoţea ne-a luat pe sus şi ne-a mutat la hotel. Şi mai ţin minte pilonul ăla de pod. Îl priveam de undeva de sus, nu corespundea deloc aşteptărilor mele şi emana mirosuri pestilenţiale. Bine, poate nu el în sine, ci apa aia verde şi împuţită care-i gâdila piciorul.

Acum, la mai bine de douăzeci de ani distanţă, a fost o adevărată aventură să ajungem la malul Dunării. E un imens şantier arheologic în zonă, cred că pe lângă nişte terme romane am trecut, am ocolit cu greu un gard lângă apă (sau l-am sărit, nu mai ştiu exact), am avut parte şi de ceva căţărări pe bolovani depozitaţi acolo, dar într-un final am izbândit! Mno, ce să zic, n-a devenit pilonul nostru nici mai mare, nici mai arătos între timp, nici nu s-a transformat în mod miraculos în ceva care chiar să semene a pod, dar măcar acum stă pe uscat. Iar şantierul arheologic m-a făcut curioasă de-a binelea. Prima impresie e că sunt un pic excesive măsurile de restaurare, dar pentru asta tot vreau să revin la Drobeta atunci când lucrările vor fi încheiate, să văd ce-a mai rămas din castru, din amfiteatru, din terme, din tot. Vreau. Vreau!

Ioana

2 thoughts on “O după-amiază la Drobeta-Turnu Severin, printre ruine romane şi vestigii medievale, pe străzi cu parfum de Belle Epoque

  1. Tania

    Frumos oras, n-am fost vreodata acolo…m-am bucurat de pozele si comentariile facute de tine. Frumos si curat oras,cel putin din cat observ in imagini.De-am fi avut in fiecare oras cate un Theodor Costescu…..Sa speram in imbogatitii de astazi,at fi o utopie.Pupici,Ioana

    Reply
    1. Ioana Post author

      Tare frumos mi s-a părut şi mie, mi-ar fi plăcut să pot rămâne măcar încă o zi. Dar na, poate că mi-ar mai fi pălit entuziasmul dacă mă îndepărtam de centru, deci poate e mai bine aşa. Există mini-Costeşti şi acum, îi mai întâlnesc pe drumurile mele, câte unul care se zbate de unul singur şi transpiră sânge să ţină în viaţă un vechi refugiu montan, o casă memorială, să nu lase o ruină să se dărâme. Dar, ai dreptate, nu sunt dintre îmbogăţiţii de azi, cu siguranţă. Iar eforturile lor sunt o picătură într-un ocean. Oricum, e clar că am prins gustul city-break-urilor prin ţară, totuşi se mai mişcă lucrurile, foarte multe obiective renovate recent, cu o singură excepţie oraşele prin care am trecut vara asta m-au surprins pozitiv.:* :*

      Reply

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *