Era să treacă vara fără să ajung pe munte. Să nu mă întrebaţi de ce. Dacă insistaţi totuşi să întrebaţi, n-aş şti să vă dau un răspuns exact. A fost mai degrabă o combinaţie între „Lăsaţi-mă naibii că sunt stresată cu altele”, „Tu nu pricepi că mă doare spatele?”, „N-am chef, na!”, „Io mai fac turism în România când li s-o pune cruce definitiv nenorocitelor ălora de tichete de vacanţă”.

Din fericire, am reuşit până la urmă o mobilizare în a doua jumătate a lui august. Sau, mă rog, eu m-am mobilizat strict în sensul de a-mi muta fizicul până la Vâlcea, de a mă caza la un hotel plin cu bugetari tichetişti care nu mai prinseseră camere la Călimăneşti-Căciulata şi de a aştepta ca Alin să-mi facă program. De munte, desigur.

Care Alin s-a executat. Ce zici, mergem mâine (23.08.2019) la Piatra Dragoslavelor, pe lângă Câmpulung? Adevărul e că suna bine. În Munţii Leaota n-am ajuns până acum, era o bună ocazie să mai lipesc o bulină pe harta fizică a României la categoria „masive montane atinse”, că n-o mai făcusem de mult. Drept care, ja, ja, jawohl, mergem, cum să nu mergem!?!  

Mno, cum sufăr de lene în fază terminală de ceva vreme încoace, ar fi fost culmea să mă obosesc să aflu câţi kilometri sunt până la debutul traseului. În condiţiile astea, a doua zi dimineaţa am fost destul de aproape de o crizuţă când am constatat că se fac două ore bune de stat în maşină şi nici poveste de ajuns la poalele vreunui munte. Bine, hai să nu-i zicem crizuţă, să-i spunem atacuţ de panicuţă în perspectiva crizoaiei de dureri lombare care se prefigura la orizont. În fine, am supravieţuit şi eu, a supravieţuit şi bietul Alin, care cred că a ajuns să înghită Xanax cu pumnul – preventiv, aşa – înainte de a se înhăma la câte-o drumeţie cu nebuna.

Ei, dar şi când am ajuns pe munte! Ce frumuseţe de tură! Dar ce frumuseţe!! Nici nu mai ştiu ce aşteptări oi fi avut de la un traseu care abia atinge în punctul maxim, Vârful Vârtoapele (sau Vf. Piatra Dragoslavelor), 1.434 m. Probabil că nu prea multe. Cert e că, dacă muntele ar fi o shaorma, atunci traseul de urcuş din satul Dragoslavele până la crucea de pe vârf, pe triunghi albastru, s-ar încadra lejer în categoria shaormelor cu de toate: drum de ţară, pădure, grohotiş negru şi dat naibii (având în vedere înclinaţia terenului, chiar nu mi-aş fi dorit să am parte de el pe coborâre), zone de creastă îngustă şi stâncoasă, din nou pădure, apoi urcuş susţinut pe păşune alpină. Splendid! Ca să nu mai vorbesc despre priveliştile deschise de pe vârf spre Piatra Craiului, Bucegi şi Iezer-Păpuşa!

De coborât, am coborât pe altă variantă de traseu, pe bulină albastră, mai mult prin pădure şi pe drum de ţară. Nici pe departe n-a mai fost traseul la fel de spectaculos ca varianta de urcare, dar nici nu mai era nevoie. Am fost atât de satisfăcută de cele circa 6 ore petrecute în acea zi pe munte, încât s-a întâmplat chiar şi un mic miracol: cât a fost ziua de lungă n-am comentat nici măcar o dată la adresa celor 30°C şi mai bine de afară. Şi, nu m-am miorlăit deloc-deloc că mi-e cald de am vedenii şi că intru în şoc hipertermic şi că mor. Jur! Alin mi-e martor! :))

[Show slideshow]

Ioana