Munţii Cindrel: Vă mai amintiţi de Cabana Fântânele?

Nu cred să existe foarte mulţi sibieni trecuţi de 30 de ani care să nu aibă măcar o poveste de spus despre Cabana Fântânele. Sunt poveşti despre prima întâlnire „ever” cu muntele, despre performanţele cizmelor cu toc în zăpada care trece de brâu, despre lăzi de bere cărate cu încrâncenare la deal şi revelioane soldate cu beţii crunte  …

Ascultând poveştile astea mă cam încearcă un sentiment de ciudă, asta pentru că eu nu simt a avea în palmares vreo amintire spectaculoasă cu cabana. Nu tu tocuri, nu tu orgii bahice, nu tu nămeţi cât casa, nu tu urs, nu tu nimic. Nici măcar o noapte petrecută acolo, doar popasuri preţ de un ceai şi o cafea. De fapt, dacă mă gândesc bine, cele mai „memorabile” întâmplări legate de cabană sunt două tentative, la vreo două săptămâni distanţă una de alta, de a ajunge acolo cu un „zimbru carpatin”, un ARO de când e lumea, şi asta undeva prin noiembrie – decembrie. Se întâmpla acum 10–11 ani şi cert e că de fiecare dată rezultatul a fost acelaşi: „zimbrul” s-a transformat la un moment dat în catâr şi a refuzat să mai pornească de pe loc iar noi n-am mai ajuns la Fântânele, ci pe la casele noastre, dar nu motorizat, ci pe jos.

Partea proastă e că nu mai am şansa să recuperez şi să sparg şi eu gura târgului cu oareşce aventuri nemaiauzite. Cabana a ars în 2005, tocmai de Paşte, pare-se din cauza unui horn înfundat. Tot ce a mai rămas în frumoasa poieniţă înconjurată de brazi sunt temeliile din piatră brută ale fostei cabane şi nu sunt semne că cineva ar fi dispus să schimbe această stare de fapt.

În fine, cabana nu mai este, dar drumurile au rămas. Şi chiar dacă, ca peste tot în minunata noastră ţară, ATV-urile şi motoarele, ca să nu mai vorbesc despre şi mai minunatele utilaje forestiere, îşi fac cu prisosinţă treaba de a distruge potecile, ele (adică drumurile) merita încă străbătute. Sunt multe trasee care duc la fosta cabană, eu am urcat din SibielCacova, Gura Râului, pare-mi-se că am avut o încercare de a urca chiar din Orlat (obiectiv ratat, ne-am pierdut undeva pe drum atunci, dar o plimbare plăcută în sine), se poate şi coborî din zona înaltă a masivului, de la Refugiul Cînaia, dar nu ştiu cum se face că de fiecare dată am ales pentru aceste drumeţii sfârşitul iernii – începutul primăverii. Asta cel puţin până acum o lună.

M-am trezit într-o dimineaţă cu un dor de ducă apăsător, amplificat şi de minunăţia de vreme de afară. Era sâmbătă şi dimineaţă însemna undeva pe la orele 11:00. Tardiv, clar! Aşa că am scos şezlongul, m-am trântit pe terasă la soare şi am început sa cuget. Apoi am pus mâna pe telefon: Mergem? Păi hai să mergem. Unde? Hai la Fântânele. Iaaaaar? Iar!

Aşa că duminică am plecat dis-de-dimineaţă cu trenul, aşa cum îi şade bine unei amaxofobe (diagnostic pe care mi l-am pus singură ca să nu mai trebuiască să tot explic unuia şi altuia de ce n-am eu chef să conduc). Plecând din Halta Sibiel, la un moment dat trebuie să te decizi: ori continui drumul drept spre Sibiel, ori faci stânga şi o iei spre Fântânele (Cacova), ambele sate dotate de altfel cu trasee spre fosta cabană. Pe Cacova? Hai pe Cacova.

Traseul în sine nu e vreo mare filozofie. Sunt cam patru ore de mers lejer din haltă până în poiana fără cabană (cabana era situată la cota 1257 m), diferenţa de nivel nu cred să depăşească 700 metri, poate urca oricine şi e accesibil în orice anotimp (eu l-aş evita totuşi vara, sunt chiar prea multe stâne în drum). După străbaterea satului în amonte până la Monumentul Eroilor Români din Primul şi Al Doilea Război Mondial, prima jumătate de traseu se derulează în serpentine prin pădure (preponderent de mesteacăn), pe un fel de drum de căruţă cu vagi pretenţii de drum forestier în prima sa parte. Partea bună e că racoanţele au alte rute, pădurea de brad fiind totuşi departe, şi nici locuri de gratar nu există, astfel încât slabe şanse să te polueze vreo maşină.

Marcajul cruce albastră e destul de bine aplicat şi starea lui e surprinzător de bună, având în vedere că de atâţia ani e un traseu care nu duce practic nicăieri. Singurul moment de ezitare a fost la ieşirea din pădure, unde pentru scurt timp marcajul dispare şi ai de optat între două drumuri bine conturate, unul care păstrează direcţia de mers de până atunci şi celălalt care coteşte spre dreapta. Noi am păstrat iniţial drumul drept, apoi am urcat spre dreapta printre stâne şi adăposturi, regăsind marcajul după vreo 5-10 minute de mers. Cred că a doua variantă ne-ar fi scos şi mai direct în drumul cel bun.

De aici încolo şi până la destinaţie, doar zonă de plai (Dealul Lăpuşel, străbătut în lung de drumul nostru), livezi, fâneţe şi căsuţe din lemn şi şindrilă presărate pe coastă, privelişti deschise spre zona somitală a Cindrelului şi spre crestele Făgăraşilor. Şi culori… Doamne, ce culori! Un cer de sfârşit de octombrie mai albastru decât permite legea, mesteceni purtând aur în loc de frunze, verdele intens al brazilor făcându-şi loc prin arămiul foioaselor, păşuni de un verde crud mai degrabă specific lunii mai, iar peste toate mirosul acela inconfundabil al toamnei, de frunze jilave şi scoarţă de copac…

E frumos şi primăvara în zonele mai joase ale Cindrelului, atunci când zăpada începe să facă loc covoarelor de bânduşe, dar parcă niciodată n-am simţit o asemenea bucurie ca acum, toamna, n-am avut acea senzaţie că descopăr un traseu cu totul nou şi că n-aş vrea să mă aflu în niciun alt loc de pe lume, oricâte opţiuni măreţe mi s-ar oferi.

Şi gata, vă las cu pozele!

Ioana

14 thoughts on “Munţii Cindrel: Vă mai amintiţi de Cabana Fântânele?

  1. TANIA

    Mi-au placut pozele…..dar , si mai mult stilul tau !! Bine “documentat” dar si usor umoristic! De ce nu ma mir?:))

    Reply
  2. TANIA

    Pentru inceput??:( …doar nu vrei sa te opresti,in viitorii 20 de ani!!Am niste idei de posibile calatorii !!! :*

    Reply
  3. Maria

    “Treceti, batalioane romane, Carpatii / La arme cu frunze si flori.” Stiam NOI de ce vrem Ardealul(dincolo de faptul ca-l stiam pamant romanesc).:

    Reply
    1. Admin Post author

      Măcar să-ţi fi spus Mărin :)). Hai că-ţi promit că dacă vreodată s-o introduce viza pentru VOI, îţi fac invitaţie şi garantez pentru tine :>

      Reply
  4. Cosmin

    Buna seara,proprietarul acestei cabane este din Craiova si spera ca in anul 2016,cu ajutorul fondurilor europene, sa readuca la viata acest loc minunat despre care nu s-a mai vorbit in ultimul timp.

    Reply
    1. Ioana Post author

      Bună seara! M-aş bucura tare mult să se întâmple aşa. Mulţumesc pentru informaţie şi, dacă sunteţi implicat în proiect, mult succes 🙂

      Reply
    2. maria

      Ma rog la Bunul Dumnezeu sa reuseasca.multe amintiri din copilarie si adolescenta ma duc cu gandul acolo.

      Reply
  5. Costel

    Foarte frumos spus despre acel loc, care pe mulți dintre prietenii mei îi încearcă amintiri (nu frumoase), amintiri deosebit de frumoase, care deja le-am spus copiilor noștri și abia așteptăm să le spunem intr-o zi și nepoților noștri, sunt amintiri cu care ne mândrim, când uitam pentru un timp ce înseamnă orașul cu ale lui cerințe și remarcam traseul Cacova-Cab.Fantanele, cu cruce albastră și indicatoare din tablă groasă de abia o târâi. Nopți multe petrecute la cab. Fântânele, ori la foc de tabără,ori în sala de mese,ori când am gasit-o închisă pe terasă cu cântece de munte la chitară.Frumoasa prezentare pentru ceva ce a fost odată cândva. Mulțumesc.

    Reply
    1. Ioana Post author

      Cu drag! Mulţumesc şi eu. Ah, ce dor mi s-a făcut citind comentariul de o noapte cu haine “afumate” la foc, cu zdrăngănit de chitară, cu vin de casă la pet, mi-e dor chiar şi de scandalurile fireşti între cei de la corturi care vor să doarmă şi cei din jurul focului care vor să cânte :). Parcă s-au cam dus vremurile alea, mi se pare că mersul pe munte e considerat tot mai mult un sport, unul tot mai elitist, o luptă contra-cronometru. Sau poate doar am îmbătrânit eu şi încep să am în vocabular expresii de genul “pe vremea mea…” 🙂

      Reply

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *