Munţii Cernei – Nişte scări de lemn şi-o lecţie de viaţă

Abia coborâţi din Munţii Mehedinţi, am trecut apa nu tocmai neagră a Cernei pe un pod suspendat, în căutarea scărilor de lemn fixate de mai bine de 40 de ani cu sârme şi cuie pe stânci – „magistrala” care asigură accesul spre cătunele Scărişoara şi Ineleţ.

Numai şi numai curiozitatea mă mânase să îmi asum încă o bucată de urcuş pe căldura aia infernală, aşa că n-aveam cine ştie ce ambiţii. Nu vizam cătunele, ba din contră, decretasem deja că mă duc fix până la scări şi de acolo întins la bere.

A fost un urcuş scurt (20-25 de minute, nu mai mult), dar destul de dur până la baza peretelui calcaros, mai ales că ostilităţile se desfăşurau în plin soare. Nu-i mare lucru, nici măcar nu-mi propusesem să dedic o postare separată acestui „traseu”, am avut însă parte apoi de o întâlnire care m-a pus de gânduri. Două întâlniri, de fapt.

Tocmai terminaserăm de urcat cele patru rânduri de scări aproape verticale, cu atenţie, ţinându-ne de părţile laterale şi simţindu-ne oarecum speciali. Apare un om, un localnic. Ziua bună, ziua bună. La plimbare? La plimbare. Când a început să coboare scările, mi s-au bulbucat ochii în cap. Cobora omul absolut relaxat, cu spatele la ele, fără să se sprijine nici măcar cu un deget. Ca şi cum asta ar face toată ziua.

Or, noi tocmai stabiliserăm dimineaţa, în maşină, că nu se poate ca potecuţa asta, cu tot cu scări, să fie singura cale de acces către cătune. Du-te, mă, de-aici, asta-i vrăjeală pentru turişti, sigur o exista vreun drum forestier pe un alt versant, mai blând, unde nu-i atâta stâncă. În fine.

Ne-am mai prăjit o vreme la soare, apoi am început coborârea. Pe la jumătatea drumului, am văzut un grup de trei persoane apropiindu-se. Era omul nostru de mai devreme, însoţit de un alt bărbat şi de o femeie. Urcau toţi trei icnind sub greutatea unor saci/cutii care l-ar determina până şi pe cel mai docil dintre măgari să declare măcar grevă japoneză.

Tocmai treceam prin dreptul unui loc de popas – o masă de lemn cu băncuţe. Alin o luase deja la vale, lui Cosmin am apucat însă să-i fac semn să se oprească. Aveam nevoie de-un pretext pentru a le face oamenilor o fotografie din spate. N-am mai apucat însă, pentru că s-au oprit şi ei. Am intrat în vorbă.

Ziua bună, ziua bună. Off, păi nu vi-i greu? Păi no, ne descurcăm. Da’ alt drum nu există, ăsta-i chiar singurul? Singurul. Doamne, dar maşina salvării cum urcă? Păi nu urcă. Şi ce faceţi? Ne descurcăm cum putem. Mai vine un doftor din când în când şi pe la noi. Aoleo, dar copiii? Aveţi şcoală sus? Păi o fost, da’ s-o închis. Nu-s copii destui. Se descurcă şi ei cum pot, fac naveta la Herculane, Orşova. Şi bateţi drumul ăsta zilnic, aşa, încărcaţi? Aaa, nu, doar când trebuie să mergem la cumpărături, la oraş, cam o dată pe săptămână. Da’ nu-i rău. Din vale avem autobuz, sus la scări ne aşteaptă caii, de-acolo în sus scăpăm de povară. Da’ iarna, ce faceţi iarna? No, îi greu, da’ tot ne descurcăm.

Mă uitam la chipul femeii. Calm, senin, cald. Asta în timp ce eu clocoteam de furie şi le doream toate nasoalele din lume celor responsabili de soarta cătunelor izolate în munte.

Ne-am despărţit după câteva minute, noi am revenit la maşină, ei au rămas să-şi mai tragă un pic sufletul. Nu le-am făcut nicio poză până la urmă, mi-a fost ruşine. Chipul senin al femeii m-a urmărit însă multă vreme. Mă gândesc şi acum la ea cu admiraţie, poate chiar cu un strop de invidie. Şi mă gândesc la halul în care eu mă consum pentru toate nimicurile şi îmi plâng de milă pentru toate durerile reale sau închipuite. Poate că n-ar strica să învăţ câte ceva de la oamenii ăia. N-ar strica deloc. Chiar, aşa-i că în ultima vreme nu v-am mai terorizat atât de des cu hernia mea de disc? 😀

Ioana

2 thoughts on “Munţii Cernei – Nişte scări de lemn şi-o lecţie de viaţă

  1. Tania

    Am vazut in urma cu vreo 2 ani,un reportaj la tv. Si eu am fost marcata de seninatea acelor oameni, de modul in care s-au impacat cu soarta lor.Chiar o lectie de viata pentru noi, permanent nemultumiti de cate ceva (fleacuri fata de situatia acelor oameni) N-ai intrebat, in campania electorala,urca cineva la ei,sa le promita multe? Sau, sunt cantitate neglijabila…Ai curaj nu gluma, scara este aproape verticala 🙁 Pupici,Ioana:*

    Reply
    1. Ioana Post author

      N-am întrebat, oricum mi-a fost ruşine la câte întrebări idioate am pus.Ce curaj??? Nu zisei cum cobora nenea ăla scările? :))) Prin comparaţie, ziceai că noi suferim de grav handicap locomotor :D. Păreau chiar mai mult decât împăcaţi cu soarta, erau zen de-a dreptul. Vreau şi io 🙁
      :* :*

      Reply

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *