Îmi place muntele, îmi place apa, iar în combinaţie îmi par imbatabile. E şi motivul pentru care parcă mă trage mai degrabă aţa înspre Făgăraş decât înspre Piatra Craiului şi prefer Retezatul Bucegilor (bine, în ceea ce priveşte Bucegii aş mai avea eu un alt motiv, dar despre asta eventual într-o altă postare).

Nu cu lacurile glaciare am eu însă treabă momentan, ci cu muuuult mai multă apă, anume cu însăşi Dunărea cea mare şi cu cel mai frumos sector al ei de care noi, românii, ne putem bucura la noi acasă (bine, dacă facem abstracţie de Deltă): Cazanele Dunării.

Iar dacă e careva tentat să crâcnească la adresa munţilor care în această zonă abia ating câteva sute de metri, îl invit cu căldură să-şi rupă şalele străbătând integral, de la prima piatră ieşită din ogor şi până la ultima, cale de vreo 3-4 zile, Pricopanul şi Măcinul, cărând în regie proprie un cort, apă să-i ajungă 3 zile şi mâncare pe o săptămână, haine de vară şi de iarnă. Vorbim după!

Am ajuns de la Sibiu la Orşova cu trenul, via Craiova, într-o seară de noiembrie. Prima problemă de rezolvat – cazarea. Nu prea aveam chef de tropăit aiurea prin oraş cu rucsacul în spate, aşa că ne-am oprit la prima pensiune care ne-a ieşit în cale, Damiro pe numele ei, situată undeva în centrul oraşului, chiar pe malul Dunării. Bună treabă!

Camere faine, aşternuturi noi, restaurant ok.

Un singur inconvenient, ca să zic aşa. După atâta drum mi se făcuse de-o bere. Am cerut-o şi am primit-o. La temperatura camerei. Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu, dacă e musai, mănânc ciorba luată direct din congelator. Bere caldă nu beau însă nici moartă! Aşa că m-am adresat cu deznădejdea întipărită în privire barmanului: Reeeece n-aveţi? Pliiiiiiiz! La care omul, cu ochii cât cepele: Bere rece? În noiembrieeeeeeee? Pfff, oi fi înnebunit eu, scuze, hai că merge şi un pahar de vin.

Ce m-a dat însă efectiv pe spate la pensiunea asta a fost balconul camerei. Cu mâna pe inimă jur că, în existenţa mea de turistă, nu mi-a fost dat vreodată să am parte de un balcon mai fain. Nu ştiu cum să spun, era ieşit în afară, suspendat deasupra Dunării, şi închis în părţile laterale, astfel încât oriunde m-aş fi uitat, în jos, în faţă sau în lateral, vedeam apă şi numai apă, nici urmă de mal. Bine, dacă mă uitam în sus vedeam cerul şi în faţă vedeam totuşi malul celălalt, dar bănuiesc că asta se înţelege de la sine. Cert e că nu mă mai puteam da dusă de acolo. Sfidam frigul care se lăsa noaptea, mă dotam cu geacă de iarnă, căciulă şi mănuşi, apoi mă înveleam în plapumă şi stăteaaaaaaaaam…

[Show slideshow]

Ei, adevăr grăieşte gura mea sau ce?

Să revenim însă la oile noastre. Pentru Cazane, şi nu pentru balcoane bătuserăm noi de fapt atâta drum. Aşa că a doua zi ne-am pornit spre Dubova (între Orşova şi Dubova – pe DN57 –  circulă destul de frecvent curse locale, dacă vrei însă să mergi mai departe spre Moraviţa şi ciuciu vehicul personal, ai pus-o. De fapt la cum arăta drumul când se întâmpla excursia asta – în toamna lui 2011 – ai cam pus-o oricum! Sau poate s-o fi schimbat între timp ceva, se mai întâmplă cică şi minuni). Acum v-aş descrie eu cu drag traseul până pe Ciucaru Mare, primul obiectiv, felia românească de Cazane Mari, din păcate însă nu-l ştiu nici eu. :))

Până să ne lămurim noi cum e cu orientarea prin Dubova şi cum ajungem la baza traseului (de fapt sunt două trasee spre Ciucaru Mare, ambele pornind din Dubova, unul marcat cu triunghi albastru iar celalalt cu triunghi galben), ne-a luat în primire un localnic mai mult decât amabil, a înconjurat cu noi jumătate de golf, ne-a dus la el acasă, ne-a servit cu cafea şi apoi, ca un cunoscător al locului care era, ne-a spus „Luaţi-o pe acolo!”. Aşa am şi făcut, doar că nici urmă de marcaj! Nu era ăsta însă motiv de panică, cel puţin nu în cazul unui vârf de 318 m (sau 316, după alte opinii), important era să câştigăm altitudine şi să ajungem cumva pe culme.

Şi, într-adevăr, după vreo 45 de minute de bezmeticit prin pădure, în stânga noastră începe să licărească Dunărea printre copaci, stâncile încep să-şi facă apariţia şi hop si triunghiul. Un ultim obstacol, o turmă de capre, că doar de aia-i rezervaţie naturală şi-i păşunatul interzis, şi după alte 10 minute savuram priveliştea care ni se deschidea de pe Ciucar spre Cazanele Mari şi spre Veliki Strbac (Ştirbăţul Mare – 768 m), care delimitează Cazanele Mari pe malul sârbesc. Absolut minunată privelişte, chiar dacă din perspectiva pozarului m-a enervat un pic aerul uşor lăptos, care cam are darul de a ştirbi din claritatea imaginilor.

Vremea era încă tânără, începuseră să mi se dezgheţe încet încet şi extremităţile chinuite de cancerul dimineţii, aşa că am ales să părăsim Ciucaru Mare şi să ne îndreptăm spre Cazanele Mici. Pentru a urca pe Ciucaru Mic (313 m, am găsit şi varianta 310,5 m) a fost nevoie să ne întoarcem pe DN57 în direcţia Orşova, iar la ieşirea din golf, în stânga pe direcţia noastră de mers, am dat peste debutul traseului, marcat cu triunghi roşu. De data asta am făcut totul ca la carte, nu ne-am mai abătut nici măcar cu un metru de la traseul marcat şi aş îndrăzni chiar să afirm că priveliştea care ni s-a dezvăluit după circa o oră de la începutul urcuşului o depăşeşte în frumuseţe pe cea pe care ne-a oferit-o fratele mai mare al Ciucarului Mic. Are şi Ciucaru Mic dincolo de apă Ştirbăţul lui sârbesc şi nu trebuie să fii vreun geniu ca să-ţi dai seama că e vorba despre Ştirbăţul Mic (Mali Strbac – 626 m). 🙂

[Show slideshow]

Aaaa, ia ghiciţi cu ce m-a aşteptat omul meu de cu o seară înainte la pensiune?!? Dadada, aveţi o sută de puncte, evidentamente cu bere rece. Şi cu precizarea că a pornit frigiderul special pentru nebună.

A doua zi, un fel de ţeapă. Sau poate că nu. Ne-am propus să urcăm din Sviniţa pe Valea Saraorschi la Locul fosilifer Sviniţa, unde ar fi trebuit să întâlnim urme de amoniţi din Jurasic. Asta dacă am fi ajuns acolo. Intrarea în traseu am găsit-o rapid (of, nu mai ţin minte semnul de marcaj, chiar nu m-am gândit că voi scrie vreodată despre el, şi nici google nu vrea să mă ajute deloc). Am urcat aşa la vreo oră până când … ne-am dat seamna că, ghidaţi de acelaşi marcaj, coborâm de fapt înapoi în Sviniţa. Ne-am gândit că e posibil ca două variante de traseu, marcate la fel şi pornind de jos, să se întâlnească la un moment dat şi să continue în urcuş, ne-am şi întors încercând să aflăm unde am greşit, dar degeaba.

Nici până în zilele noastre n-am reuşit să desluşesc misterul, drept e că nici nu m-am chinuit prea tare. Oricum, am fost despăgubiţi regeşte de culorile copacilor întâlniţi în cale. Chiar nu ţin minte să fi întâlnit vreodată un roşu atât de intens, mai ales că nu era vorba despre arţari japonezi sau mai ştiu eu ce bonsai şi alte alea decorative.

Deci back to Sviniţa şi de aici ne-am fi dorit să ajungem back to Orşova. Marea întrebare era însă cu ce? Răspuns final: cu perpedesu’, de altfel singura variantă la îndemână, mai ales că la proba de „Ia-mă nene” am fost un antitalent din faşă. Drept care, am luat-o cătinel cătinel de-a lungul Dunării spre Dubova, preţ de vreo 25 de km, în cel mai lung „traseu” de care am avut parte în excursia cu pricina. În tot răul şi-un bine: am apucat să vedem şi ruinele cetăţii medievale Trikule, ridicată în secolul al XV-lea pentru a opri expansiunea otomană către vest. Teoretic ar fi vorba despre trei turnuri dispuse în triunghi, dar, după amenajarea lacului de acumulare Porţile de Fier 1, cetatea a fost inundată şi nu mai sunt vizibile decât două dintre turnuri, aşa că vorbim mai degrabă despre un Bikule decât despre un Trikule.

Bonus: Statuia lui Decebal, situată între Dubova şi Eşelniţa, în zona Cazanelor Mici, cea mai înaltă sculptură în piatră din Europa (55 m), realizată după modelul celor din stânca Muntelui Rushmore, South Dakota, la iniţiativa şi cu banii omului de afaceri Iosif Constantin Drăgan. Statuia a fost realizată în perioada 1994-2004 prin eforturile a 12 sculptori-alpinişti, aflaţi sub conducerea sculptorului Florin Cotarcea. Deci nu că-i a noastră, dar, uitându-mă acum pe fotografii, mă duce gândul la o comparaţie cu celebra statuie a lui Iisus din Rio, care, pe lângă că-i mai mică (doar cu vreo 17 metri, aşa), mai e şi hidoasă. Da, da, ştiu treaba cu gusturile care nu se discută, dar eu zic să mergeţi pe mâna mea: a noastră-i mai frumoasă. Punct!

[Show slideshow]

Cam asta fu.

Ioana