Măgura Cisnădiei – Pe-un picior de plai, pe-o gură de rai …

Duminica aceea cu mult roz şi inimioare fără număr (14.02.2016) s-a abătut asupra Sibiului cu o porţie de vreme splendidă. Nu chiar de la început, dimineaţa se strânseseră norii, parcă nu mai eram chiar atât de nerăbdătoare să pornesc pe coclauri. Bine că nu m-am răzgândit!

Pe la 11, când am ajuns în Cisnădioara, norii erau încă acolo. Pentru început, nu puteam rata o nouă întâlnire cu cetatea. Ce-am ştiut să vă spun despre ea v-am spus aici, nu mă mai repet, de data asta m-am simţit însă de-a dreptul specială. Am fost primii vizitatori ai zilei, drept care mi s-a făcut onoarea de a-mi fi înmânate cele trei chei pentru a descuia, una câte una, porţile cetăţii. Faină senzaţie!

Unde mai pui că am avut parte şi de un ghid special, gratis! O pisică cu coadă stufoasă, de raton, pisica cetăţii, probabil, ori poate a domnului de la casa de bilete, cu manifestări tipice de câine, a urcat cu noi, a vizitat biserica-cetate împreună cu noi, a coborât cu noi. Mă întreb acum de ce n-oi fi tras-o în chip. N-am un răspuns decent.

Între timp începuse să se lumineze. Vreme perfectă pentru pornit în traseu. Planul era următorul: Cisnădioara – Vf. Măgura – Rosengarten – Cătunul Prislop – Răşinari. Marcaj cruce albastră. Habar n-am care Haile Gebrselassie o fi decretat timpii de parcurs, dar nea google tot insistă cu trei ore, în general sunt informaţii seci, fără jurnal de tură sau lămuriri suplimentare. Până la urmă nici n-am parcurs integral traseul, n-ar trebui să mă bag, zic doar să nu mă înjuraţi pe mine dacă, după trei ore de mers într-un ritm alert, abia vă apropiaţi de Refugiul Rosengarten. De unde mai e o bucată bună până în Răşinari şi de unde mă îndoiesc că există varianta teleportării.

De ce nu l-am parcurs? Simplu. Pentru că nu există indicatoare şi, prin urmare, am ratat intrarea în traseu. Ne-am întors însă pe cruce albastră de pe Vârful Măgura, aşa că am avut ocazia să mă lămuresc cum vine treaba. Imediat după părăsirea pieţei centrale din Cisnădioara, Piaţa Gozelinus, pe direcţia opusă cetăţii, se trece podul peste râu. După pod apare o bifurcaţie: Strada Râului spre stânga, Strada Argintului spre dreapta. Iar crucea albastră o ia pe Strada Râului. După cum spuneam, indicator nu există, în schimb există într-adevăr în dreptul podului un marcaj pe un stâlp, ghinion doar că nu prea ai cum să-l remarci decât la coborâre.

Bun, până una-alta noi ne-am aruncat vitejeşte pe Valea Argintului, convinşi fiind că urmează să reapară şi crucea albastră. Am mai făcut şi un ocol aiurea, urcând o porţiune bună spre dreapta, pe un traseu de cicloturism, pentru că văzusem eu o poză pe un site care cică descria traseul şi poza era luată fix de acolo, de pe dealul pe care am urcat aiurea, că de aia există internet, ca să dea lecţii de „munţomanie” (Doamne, cât detest (ne)cuvântul ăsta şi derivatele lui) nişte geniali care parcurg traseele din faţa calculatorului, făcând febră musculară la antebraţ de la atâta scroll din şoarece.

Până la urmă, am abandonat căutările şi ne-am întors pe vale, pe care urcă triunghiul albastru. Măcar traseul ăsta îl cunoşteam, eu îl mai parcursesem cu vreo 7-8 ani în urmă, tot la sfârşit de iarnă. Îl ţin minte destul de bine pentru că testam nişte bocanci noi pe atunci. Mă rog, ţin mai bine minte băşicile de la picioare decât drumul. :))

Nu ne-am întors însă singuri pe vale, ci însoţiţi de o mândreţe de dulău, care nu avea să ne mai părăsească până la finalul zilei. Nu e prima oară când se lipeşte câte un căţel de noi, de obicei însă mă super-stresează chestia asta. Şi nu pentru că nu mi-ar fi dragi câinii, dimpotrivă. Îmi sunt prea dragi. Aşa că sunt disperată ba că nu am destulă mâncare la mine, ba că-mi atacă câinii de la stâni companionul, ba că nu cobor în aceeaşi localitate şi ce se întâmplă cu el, ba că nu există apă pe traseu, ba că…

De această dată, totul a fost sub control. De câţiva ani nu mai plec pe munte fără o rudă de parizer la mine, pe care evident că n-am de gând să o mănânc eu, amicul care m-a însoţit şi care m-ar împuşca dacă i-aş face numele sau mutra publice pe net cărase la rândul său o plasă de boabe după el, oi pe munte în februarie nu găseşti, apă din zăpada topită era peste tot.

Ultima problemă, cea cu coborâtul în altă localitate, a fost rezolvată instantaneu. Am decis în unanimitate să ne întoarcem tot prin Cisnădioara, n-aş fi putut dormi noaptea dacă l-aş fi abandonat pe cuţache undeva în Răşinari, printre străini.

Am trecut de Piatra Broaştei, de barieră, am făcut o pauză de hrănit căţel, semnele triunghi albastru au început să devină tot mai dese, am trecut la un moment dat şi pârâul, părăsind drumul forestier şi înscriindu-ne pe poteca care urcă prin pădure mai întâi lin, apoi din ce în ce mai pronunţat. Zăpada – lipsă totală la apel. Spre bucuria mea însă, la fel şi noroiul.

Din pădure am ieşit în zona de plai, într-o curmătură, având Vârful Măgura (1304 m) în stânga. Nu-l vedeam, trăiam cu impresia că e foarte aproape, n-a fost chiar aşa. Până una-alta, am mai făcut însă o pauză de vreo 10 minute, timp în care m-am bucurat de priveliştile spre Vârful Prejba (1781 m) şi Vârful Muma (1540 m) din Munţii Lotrului, spre Valea Sadului, crestele înalte ale Cindrelului şi Lotrului în depărtare. Făgăraşii încă mi se ascundeau privirii. Se făcuse între timp atât de cald, încât geaca a dispărut în rucsac şi n-a mai ieşit de acolo decât în Cisnădioara, după ce s-a lăsat întunericul.

Tot aici am întâlnit, mic şi amărât, prins de un copac, singurul indicator din traseu (de fapt, mai era unul la coborâre, care arăta 2,5 ore până în Cisnădie). Iar acolo, pe crucea albastră pe care o tot bombăn de la începutul postării, era indicat un timp de 4 ore până în Cisnădioara. Traseu în coborâre, în cea mai mare parte. Mă întreb ce s-o fi întâmplat cu cele trei ore după care bietul drumeţ pornit din Cisnădioara ar fi trebuit să se închine deja la moaştele lui Şaguna.

Am continuat urcuşul spre Măgura. Ni s-au alăturat crucea albastră (în fine!) şi banda roşie (traseul de creastă al Cindrelului), la un moment dat au apărut „de după colţ” şi Făgăraşii, iar eu mi-am dat cu părerea că Măgura asta seamănă al naibii de bine cu Vârful Scara. :)) În sensul că ţi se tot pare că vezi vârful, ajungi pe el şi constaţi că mai ai de urcat o treaptă. Şi încă una. Şi tot aşa.

De ajuns, am ajuns însă cu bine, după aproape trei ore de la plecarea din centrul Cisnădioarei. Fain, fain, fain. Zonele astea de plai nu mă prea încântă vara, în schimb la sfârşitul iernii, când începe să se împrimăvăreze, mi se par raiul pe pământ, îmi dau o asemenea stare de bine încât nu le-aş da pe toţi Alpii din lume. Pe vârf am dat peste alţi posesori de câine. Mă rog, o chestie din aia albă, mică şi flocoasă de-i spun unii câine. „Al nostru” s-a comportat ireproşabil, n-a comentat nici măcar atunci când chestia mică, albă şi flocoasă a atentat la parizerul lui. 🙂

Am zăcut vreo jumătate de oră la soare, aş mai fi zăcut mult şi bine, dar riscam încet-încet să ne prindă noaptea pe traseu, iar eu uitasem frontala acasă. Bine că n-am uitat esenţialul. Parizerul, adică.

La coborâre pe deja celebra cruce albastră am dat şi de ceva zăpadă, apoi, când s-a terminat zăpada, de noroi, am trecut printr-o minunată pădure de mesteacăn, am mai făcut o pauză de terminat parizerul, iar după aproape şase ore de la plecare, cu puţin timp înainte să se lase bezna, am revenit în centrul Cisnădioarei.

De unde, pentru că sunt o doamnă, am plecat spre Sibiu cu taxiul. De vină e doar cuţache, că, dacă nu era el, ajungeam în Răşinari şi de acolo aveam autobuz. Dar, după cum spuneam, sunt o doamnă şi generoasă pe deasupra, aşa că nu l-am mai taxat. 🙂

Ba, din contră, l-am lăsat acasă şi la masă, cu ultimul morman de boabe în faţă, care l-au împiedicat să se uite galeş după noi şi să-mi frângă mie sufletul tocmai de Sfântul Valentin.

Ioana

P.S: Am găsit o fotografie cu un indicator de pe Vârful Măgura, care la momentul trecerii noastre nu mai exista. Asta apropo de tâmpenia cu cele trei ore din Cisnădioara până în Răşinari. QED.

10 thoughts on “Măgura Cisnădiei – Pe-un picior de plai, pe-o gură de rai …

  1. Mihaela

    Faina senzatie descrisa de tine e functia portarului.

    Altfel spus, chiar ai scris frumos si simplu, pe intelesul tuturor. :

    Felicitari!

    Reply
    1. Ioana Post author

      Păi na, până la urmă şi funcţia Sf. Petru tot de portar e. Crezi că nu-i o senzaţie faină să faci trierea? :))
      Altfel spus, mersi!

      Reply
  2. Anda

    Nu cred ca voi inceta vreodata sa-ti admir usurinta scrisului dar mai ales placerea ta de a colinda tot ce se poate… Respect Ioana :*

    Reply
    1. Ioana Post author

      Mulţumesc tare, Andalina! :* Vezi că n-am uitat, te aştept la o plimbare pe coclauri, facem rost şi de un drăguţ de saint-bernard dacă trebuie 🙂

      Reply
    1. Ioana Post author

      Avem muntele aproape 🙂 Sunt doar vreo 10 km de la Sibiu la Cisnădioara. Destul de târziu am învâţat să iubesc Cindrelul în general şi zona mai joasă a lui în particular. La 20 de ani aveam doar Făgăraşi, Crai şi Retezaturi în cap. Nu se zice însă degeaba că mai bine mai târziu decât niciodată. Chiar că e raiul pe pământ să ieşi după două ore de hălăduit prin pădure într-o zonă de plai sărutată de soare, cu vedere spre “Elveţia noastră”. Mulţumesc! 🙂

      Reply
  3. TANIA

    Am tot cautat sa aflu care este denumirea celui care are cheile cetatii??? Sa stiu ce rang ai avut (chiar daca pentru scurt timp) Ai prins o vreme excelenta, privind fotografiile ai si un pic de iarna, prin padure, parca ar fi toamna, dar sus in varf,soare de primavara!Superba imaginea copacului plin de ciuperci.Bravo Ioana:*

    Reply
    1. Ioana Post author

      Cheile cetăţii nu ştiu nici eu, clucerul parcă ţinea cheile de la cămările cu provizii, dar eu merg pe mâna celui cu cheile împărăţiei, l-am amintit mai sus :))) Mulţumesc :*

      Reply
  4. Andreea B

    Mi-a placut descrierea ta, vreau sa fac traseul cruce albastra din Rasinari spre Cisnadioara prin Magura si ma documentez :). Foarte bune informatiile, mi se parea mie ceva suspect sa fie doar 3 ore acest traseu.

    Reply
    1. Ioana Post author

      Mersi, mă bucur dacă îţi sunt utile informaţiile. Din păcate cu informaţii despre debutul traseului dinspre Răşinari nu te pot ajuta, am ajuns doar până un pic dincolo de Rosengarten (acum mulţi ani), după care am avut o reţinere să trecem prin cătunul Prislop şi ne-am întors în Cisnădioara. Iar acum m-a apucat cuţofilia şi iar m-am întors:)))
      De pe Măgura încolo nu vei avea probleme de orientare la coborâre în Cisnădioara, alea apar doar în sens invers. Singura chestie e că nu prea găseşti transport din Cisnădioara către Sibiu, iar autostopul e oricum o glumă bună în zonă.
      O să urmăresc să-ţi citesc impresiile despre traseu 🙂

      Reply

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.