Madeira – Sus, sus, sus la Monte, sus

Am mai spus-o, sunt a naibii de matinală în vacanţe. Fac ochi undeva între cinci şi şase dimineaţa, fără intervenţii din partea alarmei telefonului. Asta în condiţiile în care, în tot restul anului, înainte de ora zece nu mă prinde nici dracu la birou. Habar n-am dacă-i de bine sau de rău. Pe de o parte e minunat să fii numai tu cu tine şi să auzi cum se crapă de ziuă dintr-un balcon cu vedere spre ocean, pe de altă parte nu mai e atât de minunat când, pe la un şapte aşa, cauţi ca prostu’ un ceva deschis – cafenea, muzeu, telegondolă, magazin, chioşc, biserică, piscină, SPA, ce-o fi – şi-l cauţi degeaba. 

În prima dimineaţă petrecută la Funchal, am rezistat pe balconul camerei până la 7:30 fix. În primul rând pentru că mi-era foame şi mai devreme n-aveam acces la chiflele, iaurturile şi feliile de caşcaval ale hotelului, în al doilea rând pentru că la şapte puteai încă să tai bezna cu cuţitul.

La 7:45 eram în staţia de autobuz. Mă cam uitasem cruciş la hartă cu o seară în urmă, sunt nu mai puţin de cinci linii diferite de transport care deservesc câte o bucăţică de insulă. Din fericire, aveam nevoie într-o primă fază doar de un autobuz dintre cele galbene (transportul public local), singurele care nu reuşiseră să mă bage în ceaţă: toate au ca staţie terminus zona portului (Marina), care-i exact lângă telegondola ce urcă spre Monte. Monte fiind fix locul unde aveam eu treabă.

Pe la opt m-am trezit debarcată într-un port pustiu, promenada era goală, pe monstruosul vas de croazieră pe care-l urmărisem apropiindu-se încă de la cinci dimineaţa totul părea adormit. La fel de adormiţi erau şi cârciumarii din zonă, măcar dac-ar fi dormit în post ca tot omu’ şi nu prin paturile lor, să am şi eu pe cine trezi să-mi facă o cafea bună. N-ai să vezi!

N-ar fi fost nici asta o problemă dacă Teleférico ar fi funcţionat. Dacă. Numai că nu. De ce să deschizi la opt când poţi deschide la nouă? Da, da, ştiu, bla bla, puteam să mă interesez înainte de program. M-am distrat în următoarea oră aruncând pietre în ocean. Dacă a crescut cumva brusc nivelul Atlanticului în septembrie, n-a fost de vină încălzirea globală. Eu eram aia.

Ca o paranteză, aveam să descopăr peste alte trei zile la circa două sute de metri distanţă de locul în care tapetam de zor cu pietre fundul oceanului o braserie cu program de ne-gravide şi cu un espresso chiar reuşit – cafea de cafea, nu zeamă lungă şi nici zeamă arsă – la exorbitantul preţ de 50 de eurocenţi. Din capătul dinspre oraş al autogării pentru transport public interurban (autobuzele albe cu dungă galbenă), imediat în stânga, vizavi de o spălătorie auto, ca să ştiţi în caz că vă nimeriţi pe acolo.

S-a făcut în cele din urmă ora nouă şi s-a pornit gondola. Cu mine în ea, desigur. 11 Euro costă distracţia – one way. Au fost câteva minute în care, efectiv, nu mai ştiam încotro să privesc: spre munte, spre oraş sau spre ocean. Greu de cuprins atâta frumuseţe! De fapt, în primele două zile petrecute pe insulă, oriunde aş fi ajuns, mi se părea că ăla trebuie să fie cel mai spectaculos loc din Madeira. Pentru ca, după numai câteva minute, să descopăr un nou cel mai spectaculos loc din Madeira. Şi tot aşa. Până la urmă am ajuns la concluzia (corectă, zic eu) că întreaga insulă e un spectacol şi că acea goană după Miradouros (platforme de belvedere) chiar nu-şi are rostul. Oriunde te-ai afla în Madeira, un/o Miradouro – nu neapărat marcat(ă) ca atare – e la cel mult doi paşi de tine. Tot ce trebuie să faci e să ţii ochii deschişi.

Pozele din teleferic nu-s neapărat prea relevante, se cam reflecta lumina în pereţii de sticlă ai cabinei.

Monte este o localitate cu peste 6.500 de suflete, situată deasupra Funchalului, la altitudini cuprinse undeva între 550 şi 800 de metri. Practic, o suburbie a capitalei (sau ma degrabă o supraurbie, după locaţie :D). Un paradis verde. Până să mă aplec asupra obiectivelor turistice „consacrate” ale locului, m-am plimbat o vreme fără ţintă, pe potecile din parcul-grădină aparţinând de vechea Quinta da Conceição (quinta = fermă portugheză). O încântare! Şi, totuşi, printre cârdurile de interjecţii admirative, pe care mă tot chinuiam să le împing înapoi pe gât în jos ca să nu mai tot fiu nebuna aia care vorbeşte singură, un mic regret tot şi-a făcut loc. Acela de a fi ales pentru vacanţa în Madeira începutul toamnei în locul lunilor de primăvară, cu natura în explozie şi cu prea plinul lor de flori.  

Tot în parcul-grădină am întâlnit şi primele azulejos, plăcile de faianţă pictată în alb şi albastru, devenite simbol al Portugaliei. La Capela da Nossa Senhora da Conceição, bisericuţă neo-barocă ridicată în 1935-1936 (arhitect: Edmundo Tavares), le-am întâlnit.

M-am îndreptat apoi spre obiectivul turistic numărul unu al localităţii, Biserica Nossa Senhora do Monte, inaugurată în decembrie 1818. E numărul unu din două motive. Pe de o parte e un cunoscut loc de pelerinaj al lumii catolice, cu ditamai festivalul organizat în preajma Sfintei Mării, pe de altă parte e locul de veci al unui împărat. Nu vă bateţi capul cu împăraţii Portugaliei, nu există aşa ceva decât în cărţile Selmei Lagerlöf. Toţi suveranii lusitani s-au mulţumit cu titlul de rege. Despre Carol I (1916-1918), ultimul împărat al Austriei, e vorba.

Un destin de împărat destul de aiurea. A ajuns pe tron ex lege, printr-o serie de împrejurări, după o domnie mult prea lungă a lui Franz Joseph şi într-un moment în care Imperiul Austro-Ungar se ducea dracului cu viteza sunetului şi mai era ţinut artificial în viaţă doar de forţa militară a Germaniei. 1916 a fost anul ăla în care, în sezonul de vară-toamnă, austriecii şi ungurii căcaseră băţul timp de luni bune în faţa ofensivei oştilor române în Transilvania. Asta înainte ca şefia Marelui Cartier General să fie preluată de alde Prezan şi înainte să vină alde Berthelot să-ţi organizeze armata. Cam asta era marea Austro-Ungarie atunci când Carol I s-a trezit uns împărat.

Omul a încercat câte ceva. S-a prins mai repede decât Wilhelm al II-lea, Hindenburg şi Ludendorff la un loc că războiul e pierdut. A avut tentative de a iniţia tratative de pace, mai pe şestache, aşa. A mai încercat să scape de câţiva indivizi extrem de toxici, precum Burián şi István Tisza. Să adopte nişte reforme sociale. Să se mai extragă oleacă de sub influenţa Germaniei. A ales însă să ignore mişcările naţionaliste din provinciile ocupate şi să refuze orice concesie teritorială. Mă rog, nu ştiu în ce măsură l-ar fi ajutat dacă ar fi procedat altfel. Probabil că mai deloc.

Cert e că în noiembrie 1918, când războiul se încheiase deja de facto, Carol I a fost nevoit să renunţe la guvernare, fără un act de abdicare formală. Exilat în Elveţia, a mai avut câteva scremeri de a restaura imperiul, mai ales în Ungaria lui Horthy, dar degeaba. După o scurtă perioadă de internare (a se citi arest) într-o abaţie de lângă Lacul Balaton, Tripla Antantă s-a gândit să-l exileze tocmai în Madeira, unde a ajuns împreună cu împărăteasa Zita pe data de 21 noiembrie 1921. După patru luni şi ceva (1 aprilie 1922), împăratul murea de pneumonie. La 34 de ani. În Madeira aia friguroasă, dăăăă!

Ulterior, în 2004, Carol I a fost beatificat de Papa Ioan Paul al II-lea. Nu mă întrebaţi de ce că e un mister şi pentru mine.

La baza scării ce urcă spre biserică era animaţie mare în jurul unei alte atracţii turistice majore din Monte: un fel de sănii din împletitură de nuiele – carros de cesto – dotate cu doi cârmaci-împingători, zice-se că tare pricepuţi. Nu m-a tentat foarte tare să dau 25 de Euro ca să mă plimbe sănierii doi kilometri la vale pe străzile în pantă. Cred că e distractiv, dar înapoi la deal nu mai era nimeni dispus să mă împingă/tragă iar eu mai aveam treabă prin zonă, urmând să cobor în Funchal pe cu totul altă rută.

Dacă tot vizitasem locul de veci al împăratului, am zis să caut şi Quinta do Monte, care-l găzduise în ultimele luni de viaţă. Am găsit într-adevăr un ceva pe care scria Quinta do Monte, probabil hotel, naiba ştie, neinteresant oricum. În schimb, un pic mai sus, mi-au picat ochii pe altceva, mult mai tentant: un drum, Caminho do Monte, drumul muntelui. Habar n-aveam ce-i cu el, unde duce, dacă duce undeva, dar mi-a plăcut atât de mult denumirea, încât am pornit-o pe el în sus fără să stau prea mult pe gânduri. Tare, tare fain! După jumătate de oră de urcuş printre case, pe o potecă îngustă, pustie şi destul de sinuoasă, cu pantă nu tocmai domoală, am ajuns la pădure. Unde am pus-o de-un picnic ad-hoc în compania unui ieduţ. Mai mult el decât eu. Dincolo de gard, pe partea lui, totul părea ars. Pe partea mea, totul era verde. Drept care, am stat o vreme să rup pâlcuri de iarbă şi să le îndes prin ochiurile gardului. Să fac dreptate, cum ar veni.

Revenită la „bază”, m-am îndreptat spre Grădinile Tropicale Monte Palace. Despre ele, data viitoare.

Ioana

4 thoughts on “Madeira – Sus, sus, sus la Monte, sus

  1. tania

    M-as fi mirat sa nu fi explorat putin Monte, per pedes! Foarte frumoase imagini, mai ales cele de sus. Bravo, Ioana:*

    Reply
    1. Ioana Post author

      Pfff, io, în concediu, să fac astfel de eforturi? :))) M-aş fi lăsat trasă cu sania, ce-i drept, da’ dacă ăia cereau 25 de Euro ca să mă împingă la vale, îţi dai seama cât ar fi vrut la deal? :))
      Ai ai ai, ce-am mai explorat per pedes! Chiar sunt curioasă câte postări îmi ies până la urmă 🙂 :*

      Reply
  2. Pingback: Madeira – Grădinile Tropicale Monte Palace | De pe drum …

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *