Madeira – Pico do Arieiro, Ribeiro Frio, Penha de Águia (Faial)

După patru zile în care mă fâţâisem de colo până colo cu diverse variante ale transportului public madeirez sau apelând la propriile picioare, obosisem. În plus, ajunsesem la concluzia că, procedând aşa, nenumărate frumuseţi ale insulei îmi rămâneau străine. Motiv să-i mai las şi pe alţii să mă organizeze.

M-am înscris aproape la întâmplare într-o excursie de o zi, organizată de una dintre agenţiile locale de turism. Spun aproape, pentru că nu era chip să-mi scape faptul că excursia „bifată” avea programat printre altele un popas în zona Pico do Arieiro (1810 m), al treilea cel mai înalt vârf al Madeirei, de unde porneşte traseul spre Pico Ruivo (1861 m), traseu ratat de mine tocmai din motive de inaccesibilitate cu autobuzele locale.   

A fost bine în excursie. Grupul a fost unul restrâns, de şapte persoane, şoferul microbuzului îndeplinea în acelaşi timp rolul de ghid (sau invers) şi sporovăia vesel când în engleză, când în franceză. Durata pauzelor de zgâit s-a potrivit cu gusturile mele, a fost şi prânzul inclus, pe care l-am savurat în mijlocul unui peisaj spectaculos, ba, mai mult, am avut în meniu peşte sabie cu banane coapte, adică tocmai proaspăt declarata „noua mea mâncare preferată”. Şi, nu în ultimul rând (de fapt, în primul), am avut parte de belvederi cât pentru două vieţi.

Totuşi, escapada n-a început tocmai sub cele mai fericite auspicii. Prima oprire a fost în Camacha, un sat verde în regiunea Santa Cruz, despre care nu reuşisem să aflu decât că ar fi locul în care s-a jucat prima oară fotbal în Madeira. Nu de către zeul CR7, desigur, ci de oameni în carne şi oase, ceva studenţi englezi. Mno, eu credeam că vizităm ceva pe-acolo, dar, ce să vezi, lumea a luat cu asalt nişte magazine cu suverniruri, în principal produse manufacturate din răchită. Având zero chef de shopping, am cumpărat o cafea şi am aşteptat răbdătoare pe o terasă să se plictisească oamenii de aruncat cu euroi în stânga şi în dreapta şi să vizităm şi noi ceva. Numai că, odată cu sesiunea de shopping, s-a terminat şi popasul la Camacha. Ghinion. Măcar a fost bună cafeaua.

A urmat însă oprirea din zona vârfului Pico do Arieiro, iar acolo n-am mai stat după nimeni. A fost timp destul pentru luat la picior câteva bucăţele de levadă, iar peisajele mi-au depăşit orice aşteptări, mai ales că la picioarele mele se întindea o mare de nori pufoşi, atât de pufoşi, încât îmi venea să mă arunc în cap şi să mă tăvălesc prin ei. :))

Cumva, zona mi-a readus în minte Ceahlăul moldav. Nu neapărat pentru că ar semăna peisajele nemaipomenit de mult între ele, ci pentru că în Ceahlău am avut parte cândva, într-o dimineaţă de vară, de aceeaşi mare de nori pufoşi la picioare. 🙂

Mai trebuie să recunosc că m-a înţepat un pic la ficat imaginea celor care porneau grupuri-grupuleţe către Pico Ruivo, dar, până la urmă, m-am consolat cu gândul că pe levadele „mele” mai puţin celebre fusesem numai eu, nu le împărţisem cu atâta amar de populaţie.

A urmat popasul la Ribeiro Frio, din nou un popas destul de lung, de aproape o oră. Există o păstrăvărie cunoscută aici, situată într-un cadru natural încântător. Sunt şi restaurante, lumea degustă specialităţi de păstrăv în draci. Cum nu simţeam nevoia să degust nimic şi cafeaua mi-o băusem deja la Camacha, am plecat să explorez împrejurimile.

Am dat astfel peste un nou debut de levadă. O alee pavată prin pădure. M-am tot dus pe ea şi, dacă ar fi fost după mine, m-aş mai fi tot dus până la Portela, cale de 11 km, numai că n-a fost după mine, la un moment dat a trebuit să mă întorc pe călcâie şi să bag marş forţat înapoi, având în vedere că microbuzul agenţiei nu-i taxi să stea după mine.

În fine, ne-am oprit, în drumul nostru către Santana, la un punct de belvedere spre Penha de Águia (Faial) – Stânca Vulturului, o splendoare de promontoriu stancos cu o înălţime de aproape 600 de metri, pe coasta nordică a Madeirei. Era plin de reptilieni pe-acolo. Mă rog, în realitate, nişte şopârliţe total inofensive. 🙂

Despre alte frumuseţi şi Miradouros care au urmat în a doua parte a zilei, data viitoare. 🙂

Ioana

3 thoughts on “Madeira – Pico do Arieiro, Ribeiro Frio, Penha de Águia (Faial)

  1. Tania

    Ce imagini frumoase cu norii…as fi plutit putin ( teoretic, practic nu mi-ar fi iesit :)) Daca aruncai o privire mail lunga de pe Stanca Vulturului,vedeai Casablanca?:))

    Reply
    1. Ioana Post author

      Nu, nu, sper să nu spun tâmpenii că mi-e lene să verific, parcă era ceva rezervaţie cu vulturi în Andaluzia, şi de acolo se vede probabil Marocul. De aici sigur nu se vede, eram pe coasta nordică. Eventual, dacă făceai ochii lunetă şi mai priveai şi cu boltă, poate Islanda. :)))

      Nu ştiu dacă ţi-am spus, la mine-s tare periculoase hăurile astea. De fapt, nu numai, şi dacă stau în balcon la etajul 10, simt aşa un impuls să mă arunc. Mă îngrozeşte treaba asta. N-are nicio treabă cu impulsuri sinucigaşe, cred că în subconştient vreau să zbor, naiba ştie, oi fi fost pasăre într-o viaţă anterioară.Sau oi fi fost Dedalus, de-a dreptul :))
      Iar norii ăia chiar erau tentanţi. După câteva secunde de privit în jos a trebuit să fac pasul înapoi, altfel intram în vrie şi nu mai răspundeam pentru mine. :)))

      Later Edit: S-ar putea să ai tu dreptate cu Casablanca, că Madeira şi Casablanca sunt cam la aceeaşi latitudine. Numai că, ca să văd Casablanca, trebuia să fiu pe coasta estică. Acum mi-e ciudă că, după câteva ore, ajunsă la Machico (în estul insulei), nu m-am uitat după ea :)) Mă consolez cu gândul că am stat vreo 3 nopţi în Casablanca. Dacă nu m-a impresionat nici de aproape, nu văd de ce m-ar fi impresionat de dincolo de ocean. :))

      Reply
  2. Pingback: Madeira – Santana, Machico şi grămezi de Miradouros | De pe drum …

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.