Madeira – Funchal, capăt de linie (2)

Continuare de aici.

Aşadar, stând eu aşa şi scrutând depărtările din turla (care nu-i tocmai turlă) bisericii iezuite, îmi alesesem următorul obiectiv, Castelo do Pico. Odată revenită la nivelul asfaltului, nu-l mai vedeam, dar am purces cu avânt să urc străduţele în pantă, pe direcţia pe care mi-o închipuiam ca fiind cea corectă.

N-am apucat să urc prea mult, că m-am şi împiedicat de o casă-muzeu pe Calçada de Santa Clara. Am intrat în curte şi am zărit un bust. Federico de Freitas (1894 -1978). Cine-o mai fi şi ăsta? Explorator-descoperitor nu-i, clar. Poet, compozitor, politician? Nici măcar. Aflu că a fost notar, avocat şi colecţionar. Un bogat oarecare, să zicem. Pfff, dar ce vilă şi-a tras! Ia, hai să vedem cum trăiesc bogaţii madeirezi!

Mno, mă aşteptam la ceva viu, cald, locuibil. Ceva care să-mi stârnească senzaţii similare cu Casa Rocca Piccola din Valletta. Din părţi! Atmosferă de muzeu de stat: indicatoare peste indicatoare cu nu atinge, nu poza, nu te apropia, taci dracului din gură, plus lanţuri şi cordoane de siguranţă. Bine, pe undeva înţeleg măsurile astea, am văzut destui oligofreni care simt nevoia să ciocăne în statui antice sau să şteargă cu dejtu’ praful de pe vreo piesă de mobilier medievală, pe ăştia i-aş împuşca fără somaţie, dar eu ce vină am că-s unii idioţi?

În schimb, m-a entuziasmat de-a dreptul terasa de la etaj, o grădină interioară de toată frumuseţea. Păi, la clima din Madeira, dacă ai pus mâna pe terasa asta cu foişor, nici nu-ţi mai trebuie casă. Doar o baie şi, dacă nu-ţi ajung banii de restaurant, o tentativă de bucătărie. :))

La ultimul nivel, câteva încăperi sunt dedicate unei expoziţii de azulejos. Nu asta căutam, prefer să le admir pe clădiri decât expuse, bucată cu bucată, într-o sală de muzeu. Am descoperit însă o altă terasă, poate nu la fel de fermecătoare ca prima, dar care mi-a permis să mai verific o dată în ce direcţie se află castelul pe care, teoretic, urma să-l iau cu asalt.

Odată ieşită din muzeu, am simţit că mă loveşte foamea. Am găsit un Fast-Food, am comandat o salată cu ton, ocazie cu care am aflat că se poate mânca decent pe insulă cu mai puţin de 5 Euro. Şi o bere, normal. Împreună cu foamea şi cu setea, s-a dus însă şi cheful de a mai urca până la cetate. Change of plans. Ia mai bine să urc oleacă în cealaltă direcţie, până la Mănăstirea Santa Clara.

Mănăstirea a fost ridicată la sfârşitul secolului al XV-lea de nepoţii descoperitorului insulei, João Gonçalves Zarco, şi e locul de veci al navigatorului însuşi. Din păcate, am găsit-o închisă, are program doar câteva ore pe zi, n-am avut eu norocul de a mă nimeri la porţile ei tocmai în orele alea. Sau, mai bine zis, n-am avut atâta minte cât să verific în prealabil programul. Csf, ncsf.

Altceva vreau să vă spun. Am tot pomenit de Zarco, l-am proclamat de câteva ori descoperitor al Madeirei, dar adevărul e că n-a debarcat singur, ci împreună cu alţi doi comandanţi ai flotei portugheze, Tristão Vaz Teixeira şi, probabil, Bartolomeu Perestrelo. Nu rezultă de nicăieri că Zarco ar fi fost superior în grad sau că ar fi avut merite deosebite, comparativ cu ceilalţi doi sau, cel puţin, cu Vaz Teixeira, în descoperirea arhipelagului.

De altfel, imediat după debarcare, insula principală a fost împărţită în două, iar Zarco şi Vaz Teixeira au devenit guvernatorii câte unei jumătăţi de insulă, în timp ce Perestrelo s-a ales cu insula Porto Santo. Perestrelo a fost printre altele socrul lui Columb, care Columb a şi locuit o vreme în Porto Santo, la nevastă-sa. Casa lui Columb poate fi vizitată şi astăzi, eu nu m-am dus, mi s-a părut că e mult prea departe Porto Santo. Şi, oricum, acolo te duci dacă vrei să faci plajă, iar eu nu vreau.

O explicaţie pentru faptul că m-am lovit în drumurile mele tot de Zarco, şi mai deloc de Vaz Teixeira, ar putea fi împrejurarea că am stat în Funchal, capitala lui Zarco, şi nu în Machico, capitala lui Vaz.

Oricum ar fi, am remarcat altceva, mult mai interesant. Amândoi, atât Zarco cât şi Vaz, au trăit mai bine de 80 de ani. Ceea ce e fabulos pentru secolul al XV-lea, mai ales că tovarăşii erau navigatori, adică vai de mama oaselor lor, ca să nu mai zic de scorbut şi alte boli profesionale. Un motiv în plus să mă apuc să caut soluţii pentru a emigra naibii în Madeira, cât încă mă mai pot mişca.

Şi încă ceva: în cazul în care cititorii mei mai vechi se miră de ce nu-i înjur şi nu-i fac nemernici pe băieţii ăştia, explicaţia e simplă: n-au cucerit pe nimeni, n-au omorât pe nimeni şi n-au distrus nicio civilizaţie. Atunci când au ajuns pe insulă, Madeira era nelocuită.  

Revenind la ale noastre, dacă la Santa Clara n-am avut acces, altă biserică mi-a atras atenţia: São Pedro. N-aveam de gând să intru, oricum era şi ea închisă, dar, nu ştiu cum se face, gravitam în jurul ei mai ceva decât pământul în jurul soarelui. Mă tot învârteam prin labirintul de străduţe, mi se părea că m-am îndepărtat kilometri buni, ajungeam la colţ de stradă şi, ce să vezi, iar mă trezeam bot în bot cu Sfântul Petru. Zici că avea magneţi. :))

Cam începusem să obosesc, aşa că am ajuns la concluzia că ar fi cazul să mă îndrept încet-încet către hotel. Aveam programată o ultimă haltă: Jardim Municipal. Nu ştiu ce să zic, trăiesc şi astăzi cu senzaţia că mi-a scăpat ceva, că grădina adevărată începea, de fapt, undeva în lateral şi că, cu ochii mei de vultur, am reuşit să trec pe lângă ea de-a-n boulea. Cert e că tot ce am văzut au fost nişte bănci, câţiva copaci, o scenă în aer liber şi – singurul lucru demn de pozat – un bazinaş cu ceva statuie, arteziene şi câteva raţe.  

Nu grădina municipală a fost până la urmă ultima haltă, ci o crâşmă. Se eliminase toată berea din rezervor şi trebuia musai să realimentez, altfel puneam tot sistemul pe butuci. :)) Ocazie cu care am constatat că nu-s nici insularii chiar atât de zen precum par. A trecut pe lângă mine ditamai coloana de demonstranţi. Dacă am înţeles bine, revendicau drepturi pentru infirmiere. Sper că le-au obţinut între timp.

Apoi, în chiar ultima dimineaţă petrecută în Madeira, am făcut o plimbare de câteva ore până aproape de Câmara de Lobos, pe promenada de lângă ocean, şi înapoi. Nu m-am bucurat de ea aşa cum ar fi trebuit, mă băga efectiv în depresie gândul că părăsesc insula, eram şi stresată de noaptea pe care urma s-o petrec schimbând avioane, pentru ca apoi, dimineaţa, să fug din Otopeni direct în Gara de Nord pentru a prinde trenul de Sibiu.

Colac peste pupăză, după ce plătisem pentru late check-out cu o zi în urmă, mă sunase dis-de-dimineaţă un bou de la recepţie ca să-mi spună că s-ar fi produs o încurcătură şi că, de fapt, camera mea n-ar fi tocmai disponibilă începând cu ora 12. După ce m-am crizat un pic, a lăsat-o mai moale, mi-a promis că încearcă să rezolve şi că mă mai sună dacă sunt probleme. Da, clar, că io stau să mă suni tu! Mi-am împrăştiat tot conţinutul trollerului la întâmplare prin cameră, ca să minimizez riscul de a mă trezi cu el la uşă când mă întorc, şi am tăiat-o, dar tocmai bine nu mi-a picat.

Cât m-am tot plimbat, n-am reuşit să-mi alung din minte gândul că mă întorc la hotel şi-mi găsesc lucrurile adunate în pungi, la recepţie. Mă paraliza de groază perspectiva de a freca de nevoie menta prin oraş toată după-amiaza în loc să zac liniştită în patul meu, mai ales gândindu-mă la drumul pe care-l aveam în faţă. Evident că, până la urmă, nu m-a dat nimeni afară, am rămas în cameră nederanjată până după şase seara, dar, odată cu telefonul deşteptului ăluia, s-au dus pe pustii toată karma, tot zenul şi tot feng-shui-ul.

Făcând abstracţie de stresurile mele, e foarte mişto promenada. Cu ocazia asta m-am prins şi eu unde fac oamenii baie în Madeira, în afară de piscinele hotelurilor, am trecut printr-un tunel săpat în stâncă, am revăzut de departe, pentru ultima oară, Cabo Girão, am băut ultima bere, am mâncat ultimii creveţi, am uitat ultima ţigară într-un colţ pe etajeră, am omorât ultimul mohican, am dansat ultimul tango la Paris şi-am încheiat ultima postare despre Madeira. Futu-i!

Ioana

 

2 thoughts on “Madeira – Funchal, capăt de linie (2)

  1. Tania

    Razbate o jale din titlul postării…Are și de ce sa-ti para rau că pleci! Atât de frumos …Când ai să-ți cumperi căsuța din postările anterioare( aveai doar propria banca), promit sa vin macar pentru câțiva ani😝👏

    Reply
    1. Ioana Post author

      Îţi dai seama că dacă, prin absurd, aş reuşi să-mi iau casa aia, şi-ar aminti brusc de mine toate rudele îndepărtate şi o să am brusc sute de prieteni dragi. :))
      Să ştii că mă cam luă jalea scriind ultimele postări… tre să trec la subiectul următor, poate-mi trece. 🙂 :*

      Reply

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.