Madeira – Funchal, capăt de linie (1)

Nu puteam să-mi închei depănarea amintirilor despre Madeira fără a dedica o postare capitalei arhipelagului, Funchal. Până la urmă, oricât m-aş fi învârtit prin împrejurimi, reveneam seară de seară în oraş, pe balconaşul meu de la ultimul etaj al hotelului Dorisol Buganvilla, de unde vedeam oceanul, munţii şi, nu în ultimul rând, o frumuseţe de urbe.

Mă aşteptam, cumva, la un oraş mic şi cochet. Cochet este, fără îndoială. Mic – nu tocmai. Ca populaţie, e sub Sibiu (un pic peste 110.000 de locuitori). Ca suprafaţă însă, îl bate de la distanţă. Cel puţin aşa mi-a indicat mie pasometrul încorporat. :))

Am amintit deja câteva dintre locurile care fac cinste capitalei madeireze. V-am povestit, în postarea dedicată pornirilor mele gurmande, despre centrul vechi din Funchal. De asemenea, v-am arătat câteva imagini din Parque de Santa Catarina, unde ajunsesem din întâmplare, înainte de răsărit, după o noapte în care mă smulseseră din aşternuturi deja celebrele mele dureri de coloană.

Cronologic însă, primele mele amintiri din Funchal au legătură cu o ciudăţenie de fort de dimensiunile unui apartament de bloc ceauşist (cândva cetăţuie a templierilor), care se declară stat independent şi pretinde că ar fi recunoscut ca atare de ONU.

În esenţă, o limbuţă de pământ din apropierea portului a fost vândută în 1903 de penultimul rege al Portugaliei, Dom Carlos I, familiei Blandy, cunoscut neam de podgoreni. În 2000, limba de pământ împreună cu cetăţuia au fost cumpărate de la familia amintită de un profesor de arte, Renato de Barros. Mno, ce-i fătă ăstuia mintea? Să declare independenţa aşa-numitului Principat Pontinha (Atlantis) şi să se auto-intituleze Principe – Dom Renato II.

Am ajuns acolo în prima seară petrecută în Portugalia, la câteva ore după aterizare. Plecasem să mă plimb şi cetăţuia mi-a ieşit întâmplător în cale, habar n-aveam ce-i cu ea. Am intrat, nu mi-a cerut nimeni paşaportul. Era, totuşi, un nene la intrare. Nu m-a taxat oficial, însă avea o cutie în care marcai banul după cât te lăsa inima. Zău dacă mai ştiu cât m-o fi lăsat pe mine inima, aşa-mi trebuie dacă mă întind la nesfârşit cu postările, probabil că 2 Euro, ceva de genul ăsta.

Mare lucru n-am priceput. Ceva cu cuie sfinte, mi-au sărit în ochi nişte cruci templiere, apoi, pe platforma de belvedere, am dat peste informaţii legate de aşa-zisul principat suveran. Treaba lor până la urmă, am citit ulterior că Barros ăsta a început inclusiv să acorde azil politic, mă întreb cine l-o băga cu adevărat în seamă. Mie, una, mi-a plăcut cum arăta oceanul în zona respectivă, suveranităţile şi autonomiile să şi le dispute alţii.

A urmat o altă zi, pe care am petrecut-o integral în Funchal. Bine, aveam iniţial de gând să ajung la Porto Moniz, să mă lămuresc şi eu ce-i cu bazinele alea săpate în stâncă, dar prea determinată nu eram. Are autobuzul un traseu de te iei cu mâinile de cap, ocoleşte tot ce poate ocoli, opreşte peste tot pe unde poate opri, ajungând să facă astfel peste trei ore până la destinaţie. Chiar şi cu taxiul, pe cea mai scurtă rută, tot rămân mai bine de 50 de kilometri. În plus, exact numai de plătit singură taxiuri pe distanţe lungi nu-mi ardea. Ideal ar fi fost să mă înscriu pentru un circuit organizat, numai că, pentru asta, ar fi trebuit să mă trezesc naibii din timp, nu să ajung să constat seara pe la nouă că, evident, nu mai găsesc nimic deschis.

În fine, bine că nu m-am înscris, pentru că ziua cu pricina a fost tocmai aia în care dădeam ture de oraş pe la patru dimineaţa, în speranţa că m-oi lepăda pe undeva, pe la vreun colţ de stradă, de durerile de spate. După ce, într-un târziu, am reuşit să mă lepăd de ele, m-am întors la hotel. Visam să mai prind două-trei ore de somn. De unde-atâta somn? Era către ora nouă, vânzoleala şi trântelile de uşi erau la cote maxime, bătea soarele, era cald ca dracu, de dormit cu aerul condiţionat pornit nu pot, din astea.

Prin urmare, m-am luat şi m-am mutat de unde tocmai venisem, adică în centru. Să vizităm oraşul, deci. N-am de ce să vă mint, nu-mi făcusem lecţiile nici măcar un pic. Drept care, am luat-o cam pe bâjbâite, cu harta într-o mână şi cu ghidul în alta.

Mi-am început traseul de la Rotunda do Infante, un sens giratoriu lângă Parcul Santa Catarina, unde mă prinsese, de altfel, ceva mai devreme, răsăritul. Pentru început, am remarcat că exploratorii portughezi sunt la mare cinste. Pe nu tocmai portughezul Columb vi l-am arătat în postarea cu parcul (aveţi link-ul mai sus), pe Infantele Henric Navigatorul l-am găsit chiar în sensul giratoriu, apoi, după câteva zeci de metri, am dat bot în bot, în faţa sediului Băncii Naţionale a Portugaliei, pe Avenida Arriaga, cu statuia lui João Gonçalves Zarco, autorul primei debarcări în Madeira.

Dacă insistam un pic, sunt sigură că, mai devreme sau mai târziu, îi găseam şi pe alde Bartolomeu Diaz sau Vasco da Gama, dar, mai ales, pe Antonio de Abreu, născut chiar în Madeira, în 1480.

M-am învârtit o vreme prin zona clădirilor Ansamblului Legislativ al Madeirei, un fel de parlament regional, după care m-am îndreptat aţă spre Catedrala romano-catolică, una dintre cele mai vechi clădiri de pe insulă, păstrată aproape intactă din perioada timpurie a colonizării portugheze, de la sfârşit de secol 15. Chiar dacă e construită în timpul Regelui Manuel I, n-am regăsit în ea splendidul stil manuelin care mă vrăjise la vremea lui în Belem, Lisabona, ci un gotic mult mai auster, cu un vag parfum mudejar.

Chiar şi aşa, relativ auster şi cu faţada în renovare, exteriorul catedralei mi-a plăcut tare. Poate că mi-ar fi plăcut şi interiorul, dar n-am ştiut de ce să mă agăţ, îmi săriseră în ochi nişte lespezi de mormânt interesante, cu pălării în basorelief, m-am cam frustrat că nu găsesc nicio informaţie despre ele, după sfinţi nu mă prea uit din principiu, asta a fost.

După jumătate de oră, ajungeam în Praça do Município, lângă Primărie, la o altă biserică: Igreja do Colégio, aparţinând Ordinului iezuit. E cu cel puţin un secol şi jumătate mai tânără decât catedrala, dar, parcă, interiorul ei m-a prins mai mult. De vină sunt probabil plăcile de faianţă pictată aduse de la Lisabona – celebrele azulejos – care îmbracă o parte din perete şi care m-au făcut să mă simt aproape ca-n Portugalia. :))

În plus, am urcat şi-n turn. Privind de afară, nici măcar nu mi se păruse că biserica ar avea turle. Are, de fapt, două platforme de belvedere, la nivelul acoperişului. N-aş fi crezut asta înainte, având în vedere înălţimea deloc ameţitoare, dar, efectiv, de pe platformă faci ochii roată şi vezi tot oraşul. Drept care, daţi-mi voie să folosesc un clişeu idiot pe care-l întâlnesc în tot felul de recenzii la fel de idioate: superb, recomand!! :))  

Tot uitându-mă în jur, mi-am ales şi următorul obiectiv de pe ordinea de zi: Castelo do Pico, cetate din secolul al XVII-lea, de pe vremea în care Portugalia aparţinea Spaniei. Dacă am ajuns sau nu până acolo, vă povestesc însă data viitoare, că iar m-am întins precum latexul. Prin urmare, capitala Madeirei va beneficia nu de una, ci de două postări cu dedicaţie, ceea ce-i în regulă, pentru că merită.

Ioana    

3 thoughts on “Madeira – Funchal, capăt de linie (1)

  1. Tania

    Am si eu o “limbuta” de pamant in coltul blocului, taare mi-as face un principat:-) 🙂 Cat ar dura formalitatile, mi-as gasi un imn, ceva coat of arms reprezentativ…as acorda si azil politic (nu mi-ar cere nimeni):-) 🙂 Lasand gluma la o parte, tare frumoasa Madeira!

    Reply
    1. Ioana Post author

      Dacă şi tembelului ăluia s-a găsit unul (un politician extremisto-comunist, ceva) să-i ceară azil, tu ce cusur ai avea? :))
      Frumoasă tare Madeira, mama ei, mă ia un dor şi-o jale când mă gândesc cât o mai dura până revin acolo…
      Pe vremuri visam să salvez un bogătan de la înec şi să-mi dea ăla rentă viageră în semn de gratitudine, să-mi permit să trăiesc lejer unde vreau io. :))) Între timp m-am lămurit că n-am nicio şansă, de abia am reuşit să scot acum nişte ani din apă o fetiţă de până-n 10 ani, era să mă înece ea pe mine. :)) Şi asta în bazin de 1,90 m, nu în ape libere. Iar mă-sa, care zbiera liniştită de pe margine, în loc să mă gratifice, era revoltată că, în disperare de cauză, am fost nevoită să-i trag un pumn copilei, că mă strângea de gât şi ne duceam amândouă la fund. :))

      Reply
  2. Pingback: Madeira – Funchal, capăt de linie (2) | De pe drum …

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.