Madeira – Despre încă un teleferic, despre Grădina Botanică şi despre zeul suprem al Madeirei. Unu’, Cristi.

În primul rând, ţin să vă comunic pe această cale că astăzi se împlinesc exact 4 (patru) ani de când apăsam pentru prima oară butonul de publicare pe blogul de faţă. Tocmai am recitit postarea cu pricina şi, contrar aşteptărilor, nu numai că nu mi-e jenă de elucubraţiile mele incipiente, dar chiar mă regăsesc încă în ele într-o măsură destul de mare. Cu alte cuvinte, n-am evoluat deloc. Ceea ce-i OK, având în vedere că mă piş pe ea mă doare-n cot de ea dezvoltare personală.

În al doilea rând, întâmplarea face ca postarea de astăzi să fie exact postarea cu numărul 200. Dublă aniversare, deci. Sunt de cursă lungă, frate! Monument de anduranţă! Daţi-mi like şi share!! Ăăăă, staţi aşa că n-aveţi unde, tot nu-mi făcui cont de facebook. Deci nu-mi daţi.

Lăsând la o parte aberaţiile şi faptul că-s inexistentă pe reţelele de socializare, eu mă bucur. Mă bucur că voi putea citi peste ani despre lucruri care mi-au făcut viaţa mai frumoasă, că încă nu m-a părăsit cheful de a scrie, că unii dintre cei câţiva cărora le trimiteam pe mail link către primul articol sunt încă prin zonă. Şi mă mai bucur atunci când se întâmplă să intru pe statistici şi să prind „în flagrant” câte-un IP necunoscut care petrece ore bune pe blog şi parcurge categorii întregi, postare după postare. Prima experienţă de genul ăsta, să tot fie trei ani de atunci, m-a transformat într-un fel de stalker pe propriul meu site, jur! :)) Intram pe Latest visitors din sfert în sfert de oră să văd dacă omul meu mai e acolo, dacă mai citeşte, ce mai citeşte:)) E adevărat că mi-ar plăcea ca oamenii din spatele acelor IP-uri anonime să lase un semn al trecerii lor pe aici. Dar nu-i obligatoriu. Eu mă bucur oricum. 🙂

***

De la Jardim Tropical Monte Palace am pornit spre teleferic. Alt teleferic decât cel cu care urcasem dimineaţa în Monte. Spre o altă Jardim. Jardim Botânico da Madeira. De la staţia superioară a funicularului am putut cumpăra bilet combinat (teleferic one way + intrare la Grădina Botanică = 13,5 Euro). Ba, mai mult, aflând că nu vreau să mă întorc în Monte, ci să cobor în Funchal, doamna de la bilete mi-a oferit un bileţel cu orarul autobuzelor locale, care s-a dovedit ulterior foarte util, având în vedere că era duminică după-amiază şi circulau alea tot din an în Paşte.

Traseul telecabinei nr. 2 mi-a plăcut parcă mai mult chiar decât traseul telecabinei nr. 1. Dacă dimineaţa avusesem parte de privelişti splendide spre Funchal şi spre ocean, acum alunecam pe sârmă printr-o minunăţie de pesaj montan în nuanţe de verde şi cărămiziu: Valea Ribeira de João Gomes. Ulterior, privind imaginile, un prieten a dat să-mi taie tot elanul. Băi, tu nu vezi că-i totul defrişat pe acolo? M-am tot holbat şi eu la poze, am scormonit printre amintiri, şi tot n-am reuşit să mă prind dacă într-adevăr au fost defrişări masive prin zonă sau dacă asta-i vegetaţia firească, specifică locului. Oricum ar fi, n-am reclamaţii. Cele şapte minute petrecute într-o cabină numai a mea m-au satisfăcut pe deplin. 

Grădina Botanică e un fel de amfiteatru, situat la altitudini cuprinse între 200 şi 350 de metri deasupra nivelului mării, şi a fost amenajată în 1960 pe unul dintre vechile terenuri ale familiei Reid, Quinta do Bom Sucesso. Scoţianul William Reid, îmbogăţit din comerţul cu vinuri, s-a gândit să-şi trântească spre sfârşitul vieţii (1887) un hotel de lux. N-a mai apucat să-l vadă terminat, dar hotelul său, Reid’s Palace, ridicat pe stâncile de lângă ocean, departe de Grădina Botanică, a rămas până în zilele noastre cel mai faimos complex hotelier al Madeirei, mândrindu-se cu oaspeţi de seamă, de la Împărăteasa Sissi la Churchill, de la Charlie Chaplin la Gregory Peck, de la G.B. Shaw la Margaret Thatcher.

E frumoasă Grădina Botanică, poate mi s-ar fi părut şi mai frumoasă dacă n-ar fi fost atât de proaspătă amintirea celeilalte grădini vizitate cu doar câteva ore în urmă, Jardim Tropical Monte Palace. Acolo natura era mai sălbatică, te pierdeai pe poteci străjuite de arbori, aici florile şi plantele se aliniau cuminţi în straturi, desenând covoare colorate cu motive geometrice pe terasele grădinii. Are de toate şi Jardim Botânico, are flori endemice şi cactuşi, o pepinieră cu plante din Himalaya, căsuţe tradiţionale, arbori tropicali, trestie de zahăr, plante medicinale şi puncte de belvedere cu panorame încântătoare.

Mai greu mi-a fost să părăsesc grădina. Se făcuse ora închiderii (18:00) şi nu găseam nicicum ieşirea. De întrebat nu mai prea aveam pe cine întreba. Mă şi vedeam încuiată înăuntru şi petrecându-mi noaptea întinsă printre flori şi numărând stele. Nu că mi-ar fi repugnat foarte tare ideea. Tot orbecăind în lungul gardului, am atras însă într-un final atenţia unui nene aflat de cealaltă parte, care m-a ghidat înspre o portiţă deschisă. Am crezut iniţial că e portar sau ceva. De fapt era taximetrist. Vreo 10 minute nu m-a slăbit cu oferte, de începusem să mă simt aproape ca-n Gara de Nord. :)) Hai, cucoană, că-i ieftin, 18 Euro până-n centru. Ieftin ca braga! O fi, mă nene mă, da’ matale nu vezi că-s singură? Caută-ţi şi tu o gaşcă şi fă-i oferte din astea, lasă-mă-n sărăcia mea. Abia după ce m-am pus în cur pe bordură, în staţia de autobuz, şi mi-am aprins tacticoasă o ţigară, s-a lămurit că n-are cu cine, s-a urcat în maşină şi s-a dus spre alte zări mai calde.

A venit şi autobuzul 31 la un moment dat, m-am cam crucit când am văzut pe ce străduţe înguste, înclinate şi întortocheate se avântă şi cu cât tupeu o face, se pare însă că portughezii n-au nicio problemă cu asta. Maşinile care veneau din faţă se opreau sau băgau în marşarier, după caz, ca să-i facă loc dihaniei, nu se enerva nimeni, nu se lăsa cu fmm-uri, fgm-uri şi altele asemenea.

Capăt de linie e Avenida do Mar, în zona portului, de acolo ar fi trebuit să urc într-un alt autobuz până la hotel. Am hotărât însă în cele din urmă s-o iau pe jos, nu-mi strica un pic de marş forţat după o zi petrecută în cea mai mare parte în picioare, dar fără vreun kilometraj spectaculos. Înainte de a lua startul, m-am oprit însă la o cârciumă pe Rua de Praia, O Avo pe numele ei, să beau şi eu o bere ca tot omul, că prea meritam. A fost bună berea la halbă, bună a fost şi cafeaua cu lapte, ce m-a dat însă pe spate a fost pasiunea patronului. Cât era localul de lung şi de lat, atârnau din tavan mii şi mii de fulare ale unor echipe de fotbal, unele celebre, altele de care n-a auzit nici dracu. Mă rog, pasionaţii de pariuri sportive or fi auzit.

M-am conversat un pic cu şefu’ fularelor, când a auzit că-s din România mi-a prezentat cu mândrie o zonă aflată deasupra barului. Ia uite ce are băiatu’ aici, ce zici? Ce naiba să mai zic, mă aşteptam poate la Steaua, la Dinamo, la din astea semi-celebre, când colo cred că fluturau din tavan inclusiv fulare din Liga a 3-a. M-a întrebat din ce oraş sunt, în obscurantismul meu sinistru i-am răspuns că la mine pe tarla nu se mai joacă fotbal de 25 de ani şi că, pe vremea când se juca, dacă prindeai un fanion de muşama cu FC Inter Sibiu erai mafiot. De unde atâtea fulare?

Mno, odată ajunsă acasă, am aflat că avem echipă cu pretenţii de promovare în Liga 1. Dragi concitadini uitători la meciuri, dacă vă nimeriţi pe aici şi aveţi idee de unde pot face rost de un fular cu FC Hermannstadt, nu vă sfiiţi să-mi daţi de ştire. Zău c-aş face un efort să i-l trimit omului.

Dacă tot am vorbit despre fotbal, să vorbim şi despre zei. Care, în Madeira, e unul singur. Cristi îl cheamă. Nume de cod CR7. Încă din avion era să mă înec în propria salivă când căpitanul ne-a urat un călduros bun-aterizat pe Aeroportul Internaţional Cristiano Ronaldo. Ce face, măăă?

Lucrurile nu se opresc însă aici. Târându-mă către hotel, pe sus-menţionata Avenida do Mar, am dat bot în bot cu zeul Cristi de m-am plictisit. Pe doar câteva sute de metri pătraţi, omul zeul nostru deţine aşa: muzeu, statuie, hotel, ceva sală de păcănele, parcare subterană.

Interesantă mi s-a părut statuia. La fel ca oricare zeu care se respectă, are şi Cristi adoratorii lui. Care vin în masă şi i se închină. Iar ritualul de adorare presupune lustruitul părţilor divine ale statuii. Statuia e din bronz şi, după cum ştiţi, bronzul cocleşte. Mai puţin acolo unde e frecat cu insistenţă. Prin părţile divine, adică. Care, în cazul zeului Cristi, sunt mâinile. Mă rog, mâinile şi încă ceva. Lămuriţi-vă singuri.

Aveam să realizez însă adevărata dimensiune a cultului zeului Cristi abia câteva zile mai târziu. Şedeam pe terasa unui Fast Food din Funchal, undeva mai către periferie, şi mâncam o salată cu ton. La o masă vecină erau trei mame cu patru băieţi, trei dintre ei la vreo 4-5 ani, celălalt bebeluş. Bine, doar mamele şi bebeluşul stăteau la masă, restul trupei se alerga în jurul meselor după nu ştiu ce porcărie de jucărioară cu elice care, la un moment dat, a reuşit să-mi aterizeze în ceafă. Din când în când se mai auzea câte una dintre femei, nu tocmai convinsă: Cristiano, potoleşte-te! (sau ceva de genu’, la câtă portugheză ştiu nu-s prea sigură). Că ăia mici mai aveau un pic şi-mi dărâmau masa e una, da’ zău că începuseră cucoanele să mă enerveze mai tare decât progeniturile lor luate la pachet! Adică cum, eu văd trei drăcuşori care se muncesc să demoleze localul, de ce numai bietul Cristiano să fie de vină?

Misterul s-a lămurit după câteva minute, când, la reclamaţia unui alt client exasperat, a intervenit chelnerul care le-a invitat pe doamne pe un ton nu tocmai drăgăstos să-şi potolească odraslele. Doamnele s-au executat pe rând: Cristiano, treci aici! Cristiano, hai la mama! Cristiano, fă-te-ncoa’! Cristiano x 3, dăăăă. Mi s-a făcut milă de săracul bebeluş. Atunci când s-a născut, numele zeului era deja luat de frate-său. A trebuit să se mulţumească cu mult mai pământescul Diogo.

Ioana  

6 thoughts on “Madeira – Despre încă un teleferic, despre Grădina Botanică şi despre zeul suprem al Madeirei. Unu’, Cristi.

  1. Tania

    In primul rand, multi,multi ani inainte si multe,multe calatorii.La majorat, dai o petrecere? Revenind in Madeira, as fi innoptat in casuta aia de poveste, daca era permis…Superba gradina!!!
    PS. Prefer Cristi ca si prenume, decat: William langa Branza, Exacustodian,Superman,Enola,Argentina…si lista at putea continua mult,mult.

    Reply
    1. Ioana Post author

      Exacustodian? :)) Ăsta-i vreun borac nelegitim de-al cucoanei custode de coroană? :)))))
      Mulţumesc mult, Tania, dau, dau, chiar mai repede, io te-am tot chemat la târgul de craciun la un vin fiert si o migdală trasă în zahăr, da’ tu nu si nu! :* :*

      Reply
  2. Mihai

    Draga Ioana,

    nici nu mi-am dat seama ca au trecut anii si ca am citit 200 de posturi la momentul prezent. Iti doresc calatorii fara numar, experiente frumoase de neuitat si sa pastrezi aceeasi “nedezvoltare” ca la inceput!
    Am auzit si eu doua nume: baietelul era Mercedes si fetita era Mercedesa!
    Zile minunate!

    Reply
    1. Ioana Post author

      Dragă Mihai, ar trebui să ţin un speech ca la Oscaruri: “Fără tine, nimic din toate astea nu ar fi fost posibil!” 🙂
      Mulţumesc că mai eşti prin zonă, pentru ajutorul trecut şi viitor, pentru urări, călătorii de vis şi o iarnă cât mai scurtă să aveţi!
      Cât despre Mercedes şi Mercedesa, bine că nu mai aveau oamenii încă un cuplu de kindărei. Probabil ar fi urmat Bemveu şi Bemvela :)))

      Reply
  3. Maria

    La multi ani si multe povestiri!
    Altfel, te-a transformat intr-un fel de spioanca.: In loc sa te uiti dupa like&share-urile postarilor, te-ai uitat direct dupa sursa, le-ai pandit preferintele literare.

    Reply
    1. Ioana Post author

      Să trăieşti, şefu!
      Ce spioană, stalkeriţă de-a dreptul! :))
      Da’ gata, m-am lăsat de mult de sportul ăsta, nu se poate aşa ceva, vine omul pe site-ul meu şi să n-aibă pic de intimitate? :))

      Reply

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *