Aveam tot felul de munţi în cap atunci când am decis să-mi petrec vacanţa în Madeira. N-aş fi conceput sub nicio formă să nu urc pe Pico Ruivo (1861 m), cel mai înalt vârf de pe insulă. Mno, n-am urcat. Ghinion. M-au trădat transportul în comun şi piticii de pe creier. Ar fi trebuit să ajung cumva în zona vârfului Pico do Arieiro (1818 m), de unde porneşte traseul, şi n-am avut cu ce. Sigur, m-aş fi apropiat cât de cât cu autobuzul de zona vizată, dar ultimii kilometri tot i-aş fi străbătut la pas, pe marginea şoselei. Or, la cum arată drumurile alpine din Madeira şi la cum se circulă pe ele, cred că aş fi murit de inimă până la destinaţie. Asta în cazul în care nu m-ar fi spulberat vreun autobuz turistic mai repede.

M-am gândit şi să încerc un „ia-mă, nene” sau chiar să apelez la un taxi, dar aş fi fost dependentă de aceeaşi variantă şi la întoarcere, iar incertitudinea mi-ar fi stricat toată plăcerea unei zile petrecute pe munte. În fine, ar fi existat varianta coborârii în cealaltă parte a insulei, dar traseul s-ar fi lungit periculos de mult şi m-aş fi putut trezi că se lasă noaptea şi eu n-am cu ce mă întoarce în Funchal. Nici aşa nu-mi convenea.

Exista o ultimă variantă, cea mai comodă şi cea mai sigură, un hiking în grup, organizat de vreo agenţie locală de turism. Numai că, oricât am încercat să mă împrietenesc cu ideea, n-am reuşit (sunt #maisălbaticădecâtjunglaamazoniană şi #mainebunădecâtvacanebună). Foaie verde lemn de nuc, pe munte-n grup nu mă duc, mai bine singură cuc! Sau deluc deloc.

Prin urmare, mi-am pus pofta-n cui cu Pico Ruivo şi m-am apucat de căutat alternative. Tot căutând, mi-au căzut ochii pe o imagine splendidă cu un sat situat într-o oală de munte, prins între creste stâncoase. Al meu e, mi-am zis. Dă, Doamne, să am cu ce ajunge acolo! Şi Domnul a dat.

Satul se numeşte Curral das Freiras (Valea Măicuţelor), e situat la o altitudine de 461 m  deasupra oceanului şi e accesibil cu autobuzul 81 (transport interurban – autobuze albe cu dungă galbenă, cu plecare din Funchal, din autogara de lângă port). Din sat, există o potecă (levada) care urcă sinuos, cale de circa 3 km, spre Eira do Serrado (1095 m), punctul de belvedere (miradouro) de unde fusese surprinsă imaginea care-mi picase cu tronc.

Asta am vrut şi eu iniţial să fac, să urc din sat la Miradouro, însă până la urmă am făcut fix invers, am coborât de la Eira do Serrado la Curral de Freiras, cu toate că aş fi preferat de o mie de ori să-mi solicit plămânii în locul genunchilor. Tot la transportul în comun mi-a dat cu virgulă. Autobuzul ăsta, 81, e cu rută variabilă. Şi, dacă toate cursele trec prin Curral de Freiras, doar 2 sau 3 pe zi fac ocol prin Eira do Serrado, motiv pentru care n-am vrut să risc să rămân blocată cu orele pe platforma de belvedere.

Până la urmă a fost chiar mai bine că am ales coborârea, priveliştile cele mai frumoase se deschid privind în jos, nu în sus. Am avut parte de o dimineaţă de vis, traseul e spectaculos, panoramele sunt încântătoare, am întâlnit o grămadă de muri în cale, din care n-am ezitat să mă înfrupt pe săturate, oameni în schimb n-am prea întâlnit, doar cu un cuplu de nemţi m-am intersectat la locul de popas. Am tras de timp cât am putut, mi-am setat viteza melcului turbat, am mai şi refăcut bucăţi din urcuş ca să mai rămân oleacă pe munte, dar, din păcate, totul are un sfârşit.

Odată ajunsă în sat, am avut însă parte de o altă surpriză. Una gurmandă. În partea inferioară a traseului tot văzusem nişte arbori ciudaţi, cu fructe ţepoase. Aşteptând autobuzul într-un local de la maginea satului, am întrebat chelneriţa ce-i cu pomii ăia. A făcut ochii mari. Cum, nu ştii? Mnu, nu ştiu. Pfff, zona e celebră pentru castanele comestibile. Ahem. Vrei să-ţi prăjesc o porţie? Vreau. Dulci sau sărate? Sărate. Ca să n-o mai lungesc, vă zic doar că neam de neamul meu n-a halit vreodată castane atât de delicioase!

[Show slideshow]

Am revenit în Funchal imediat după prânz, am înotat o vreme în apa odios de rece din piscina hotelului, până m-a lovit din nou foamea. Am povestit deja despre idila înfiripată în Portugalia între papilele mele gustative şi aşa-zisul peşte sabie – Black Scabbardfish. Or, dintre toate specialităţile culinare madeireze create în jurul jivinei atlantice, preferata mea a rămas de departe cea din fotografiile de mai jos: peşte pane (fără pesmet) cu banane coapte şi suc de fructul pasiunii. O nebunie!

M-am retras apoi pe balconul camerei de hotel. Deşi era încă devreme, acolo am rămas până când mi-am dat stingerea pe ziua respectivă. Până la urmă, aveam pe balcon tot ce mi-aş fi putut dori: privelişte, companie şi, mai ales, beutură.

[Show slideshow]

Ioana