Madeira – De la Cabo Girão la Câmara de Lobos, pe levada

Imediat după ora nouă, în timp ce îmi savuram relaxată cafeaua şi un sandwich cu ton pe o terasă de lângă platforma de belvedere, Miradouro do Cabo Girão s-a transformat miraculos într-o chestie ultraaglomerată, ultrazgomotoasă şi ultraenervantă. Chestie care nu mai avea nimic în comun cu oaza de linişte unde, cu nici o oră în urmă, zăceam întinsă cu capul pe rucsac, într-o pustietate totală, vânând ultraviolete, aerosoli şi alte orătănii atlantice.

Priveam detaşată mulţimile care se îmbulzeau pe platformă, iar amintirea momentelor mele de intimitate cu Cabo Girão mă făcea să mă simt oarecum specială. Şi, de ce să vă mint, îmi cam plăcea sentimentul. Şi mai voiam. Să mă simt specială în continuare, zic. Drept care, am scos ghidul, încercând să mă lămuresc ce-aş mai putea face special prin zonă.

N-am găsit nimic să mă satisfacă, chiar mă pregăteam să pornesc înspre staţia de autobuz, dar, când a apărut chelnerul să-mi ia banii, m-a străfulgerat un gând. Auzi, da’  voi vreo potecă (levada), care să coboare până în Câmara de Lobos, n-aveţi? Că, parcă, nu m-aş înghesui într-un autobuz, la un loc cu toţi nespecialii. Ba avem, cum să n-avem, ia-o pe drum în jos, dai la un moment dat de nişte trepte înguste, te bagi pe ele şi apoi te descurci tu. Dar e marcat, nu mă pierd? Habar n-am, că n-am fost niciodată, dar cum naiba să te pierzi pe marginea oceanului?

Am pornit. Nu mă simţeam prea confortabil să mă arunc în necunoscut, dar tocmai decisesem că sunt o specială, iar aura de specială cere sacrificii, nu? Noblesse oblige. Adevărul e că studiasem câteva levade prin Madeira, în zonele de munte, mă şi enervasem că nu aveam acces cu transportul în comun la traseul spre Pico Ruivo, cel mai înalt vârf de pe insulă, dar de levada asta, pe care tocmai urma să mă lansez, nu auzise nici dracu.

Nu-i nimic, mi-am zis, sigur o să întâlneşti o mulţime de oameni pe traseu, ai în permanenţă abruptul în dreapta ta, ce Dumnezeu poate să se întâmple? Am întâlnit până la urmă în cei câţiva kilometri, câţi or fi fost, într-adevăr o mulţime de oameni. O mulţime vidă. De fapt nu, mint, am întâlnit totuşi doi muncitori care trebăluiau la ceva structură din beton, dar, la ce morcov mi se împlântase adânc într-un anumit orificiu, mai mult m-am speriat de ei decât să mă bucur că văd în cale-mi fiinţe umane. :))

Mai tare m-a stresat faptul că, din când în când, poteca mea dispărea. Pur şi simplu. Levadele astea nu-s ca pe la noi, sunt foarte rare porţiunile de pământ, în general vorbim despre poteci pavate, de multe ori cu trepte, chiar şi în zona munţilor înalţi. Or, levada mea se mai nimerea să străpungă câte-un grup izolat de case, dădea în câte-o tentativă de şosea, după care ia-o de unde nu-i! Când, în fine, cu chiu, cu vai, regăseam ceva suficient de îngust încât să semene a levadă, mai coboram câţiva metri şi mă blocam într-o plantaţie de viţă de vie, varză sau ce s-o mai cultivând pe acolo. Bănuiesc că poteca ar fi trebuit să treacă fix prin mijlocul plantaţiilor respective, dar s-o fi enervat şi proprietarul la un moment dat şi o fi scos-o naibii, pe sistemul: „Prin păpuşoiul meu nu se trece!”

În acele momente nu-mi mai venea decât să mă pun în cur pe ultima treaptă, dincolo de care nu mai era nimic, şi să dau startul la smiorcăială. Numai că o specială nu face aşa ceva, nu, nu! Drept care, îşi lua speciala picioarele la spinare şi dă-i cu fuga, fuga prin porumb, precum mistreţul celor de la Timpuri Noi, până când regăsea poteca, doar ca s-o piardă din nou după alte câteva sute de metri.

Dincolo de stresurile mele mai mult sau mai puţin justificate, traseul e însă unul absolut spectaculos şi încântător! ÎN-CÂN-TĂ-TOR!

Ultimele rânduri de trepte le-am coborât printre case, apoi am ieşit într-un sens giratoriu. Chiar spre final am dat şi peste un indicator. Levada ao Pico do Rancho se pare că o cheamă pe levada mea, asta aşa, ca să nu mor proastă. În sensul giratoriu m-am oprit la un Fast Food, mi-am refăcut nivelul de hidratare şi de cofeină, şi am întrebat cum ajung în Câmara de Lobos pentru că, în capul meu, mă aflam într-o cu totul altă localitate. Chelnerul a început să râdă. Cum ajungi? Păi, stai pe loc. Sau, dacă vrei chiar în centrul centrului, ia-o pe drumul din dreapta, în cinci minute eşti acolo.

Câmara de Lobos e cel mai cunoscut oraş pescăresc de pe insulă. De fapt, nici nu ştiu care îi este statutul oficial – oraş, sat, suburbie a Funchalului, alte variante. Se spune că aici e locul în care ar fi debarcat exploratorul portughez João Gonçalves Zarco, căpitan în slujba infantelui Henric Navigatorul şi considerat descoperitorul Madeirei. La debarcare, Zarco a dat peste o colonie impresionantă de otariide, de unde şi numele localităţii: Camera Leilor de Mare.

Eu am descoperit, la rândul meu, un orăşel vesel, colorat, gătit parcă de sărbătoare.

M-am plimbat pe străduţele în pantă, am admirat leandrii de pe malul oceanului, am pierdut vremea în zona portului de pescari, apoi am pornit în căutarea unei staţii de autobuz Rodoeste. Un angajat al companiei de transport era chiar în staţie, vindea bilete, încercând probabil să contracareze concurenţa făcută de autobuzele turistice (hop-on hop-off), mult mai vizibile, dar şi mult mai scumpe. Nu ştiu cât costa biletul la Sightseeing Bus, că n-am servit, dar pentru cursa Rodoeste am plătit 2,20 Euro pe ruta Câmara de Lobos – Funchal, preţ apropiat de cel al unei curse locale în Funchal (1,95 Euro). Ulterior mi-a părut un pic rău că nu mi-am onorat până la capăt statutul de specială, aş fi putut parcurge liniştită pe jos şi ultimii kilometri până în capitala insulei, nu cred că mi-ar fi luat mai mult de o oră.

Oricum, prima vizită în staţie a servit strict unor scopuri informative. M-am întors în centrul orăşelului, unde mai aveam o treabă: să mă recompensez pentru cât de specială fusesem timp de jumătate de zi. Pentru că meritam.

Ioana  

10 thoughts on “Madeira – De la Cabo Girão la Câmara de Lobos, pe levada

  1. Maria

    Ce bine lucrate-s brazdele la ei… Si sunt si niste terase mai ciudate asa…
    Astazi citii toata postarea si eu, fiesce cuvant, abia apoi uitandu-ma pe poze. E clar ca, daca nu ai da explicatia la majoritatea expresiilor bolduite de tine, doua pagini ar trebui sa fie deschise constant in timpul lecturii: depedrum si google. Deci nu stiu daca tu ar trebui sa multumesti google-ului pentru reclama sau google-ul sa-ti multumeasca tie…

    S-o fi plimbat pe poteca aia si Cristiano in copilarie?!

    Reply
    1. Ioana Post author

      Cristiano? Zeul? Pff, la o posibilă latură spirituală a drumeţiei (Pe urmele zeului) chiar nu m-am gândit. Cred totuşi că n-a fost pe acolo. Dacă ar fi fost, era mai celebru drumul decât Camino de Santiago :))

      Şefu, eşti prea subtil pentru mine. Nu pricep ce nu-i bine. Explic prea mult? Sau prea puţin? Exagerez cu bolduitul? Ha?

      Reply
      1. Maria

        Poate o fi fost pe acolo cand era mic, incognito asa. Pe acolo o fi facut primele duble cu mingea.

        Altfel, te laudam ca ne explici toate cuvintele si ne aduci si informatii suplimentare despre personajele de care aduci aminte in ale tale postari.

        In prima faza, ma apucasem de ciugulit pozele si cateva fraze, incepand asa de pe unde am apucat postarea, cam spre final… Si tot spuneai de LEVADA. Si nu stiam ce naibii-i levada asta… Atunci am luat lectura de la inceput si m-ai luminat.

        Reply
        1. Ioana Post author

          Mno, dacă mă lăudai, atunci accept criticile formulate! :)))
          Io ştiu (?), totuşi e greu de crezut. Ar fi strălucit treptele alea în soare ca aurul dacă ar fi fost atinse vreodată de urma piciorului divin!

          Reply
  2. tania

    Cam riscanta “poteca” aia, dar pe o temerara ca tine, nimic n-o opreste! Superbe imagini, ce mult schimba peisajul o clima calda. Despre recompensa de la final…dupa cum arata, cred ca a fost delicioasa.:*

    Reply
    1. Ioana Post author

      Daaaa, creveţii ca creveţii, cred că e alimentul numărul unu pe care-l consum în concedii, dar pâinea aia cu usturoi – bolo do caco îi spune – e absolut demenţială. Bine, ţine şi de restaurant, ăsta a fost super ok, mi-am mai şi luat ţeapă cu pâinea prin Funchal.
      Inedit peisaj, da, n-am întâlnit pe la noi aşa ceva. Parcelele alea erau atât de îngrijite, formau un mozaic atât de perfect…Pfff, ce dor mi se face de-o insulă :)) :*

      Reply
  3. Pingback: Madeira – Whale watching fără whales, în schimb cu zeci, sute de persoane non-umane | De pe drum …

  4. Pingback: Madeira – Santana, Machico şi grămezi de Miradouros | De pe drum …

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.