Nu mi-au fost suficiente patru zile pline în Budapesta. M-am mişcat în reluare, am petrecut în fiecare zi ore bune răsfăţându-mă pe terase şi lăsându-i pe alţii să se precipite, m-am mai retras la pensiune pentru câte o porţie suplimentară de somn în timpul zilei, am fost nehotărâtă în privinţa unor obiective, am strâmbat din nas la altele. Dacă ar fi să pot da timpul înapoi, fix la fel aş proceda.
Dar mi-a plăcut şi mai vreau. În primul rând, vreau băi termale. Un sejur la Hotelul Gellert. O săptămână de răsfăţ la Băile Szechenyi. Să-mi târşâi picioarele prin Parcul Varosliget, pe care l-am evitat deliberat, tocmai ca să nu mă oftic prea tare din cauza bazinelor termale interzise mie. Dacă tot aş fi în zonă, aş arunca o privire asupra Castelului Vajdahunyad şi m-aş convinge cu imbecilă satisfacţie că nu-i decât o copie a castelului nostru de la Hunedoara.
Să petrec o zi de primăvară zăcând la soare pe Insula Margareta. Să mă plimb printre ruinele romane de la Aquincum. Să vizitez interiorul Parlamentului. Să găsesc o cale de a mă împrieteni cu bucătăria ungurească. Să consolidez prietenia pe care am legat-o deja cu berea Dreher. Şi cu Arany Aszok. Şi cu Borsodi. Să mai urc o dată Dealul Gellert, că tare mi-a plăcut. Şi Dealul Janos, bonus.
Să găsesc cu răbdare, una câte una, toate clădirile din Budapesta care poartă semnătura lui Ödön Lechner. Apoi pe însuşi Lechner în Cimitirul Kerepesi. Să mă rătăcesc undeva în Buda, pe străduţe uitate de lume. Să…
Vestea bună e că cele de mai sus nu sunt visuri. Sunt planuri. Pipăibile, întâmplabile, înfăptuibile. N-au termen fix, nu trebuie să se întâmple mâine, peste trei luni sau la anul revederea, dar e extrem de reconfortant să ştiu că, dacă mă va cuprinde dorul, mă pot sui oricând în primul tren spre Budapesta, fără economii la sânge şi strategii financiare pe termen lung, planificări elaborate şi alte complicăţenii organizatorice.
Până una alta însă, ultima seară mi-am petrecut-o revenind în Buda, pe Dealul Cetăţii. Mi s-a părut cel mai bun loc pentru a prinde ora de aur şi ora albastră. Parcă aşa le spun fotografii. Dacă greşesc, să-mi fie iertat, sunt tufă la capitolul ăsta. Îmi menţin părerea: Piaţa Sfintei Treimi mi se pare cel mai fotogenic loc din Budapesta, dar celebrul Bastion al Pescarilor tot o struţo-cămilă kitschoasă rămâne. Mno, acum împuşcaţi-mă!
S-a mai dus un concediu. La revedere, Budapesta!
Ioana
Sper sa nu te impuste nimeni:)))cu sau fara Bastionul Pescarilor, Budapesta ramane impresionanta!Iti urez sa o revezi cat mai curand, ai in plan multe locuri pe care nu le-ai vizitat din cauza timpului prea scurt. Mda…saptamana la Baile Szechenyi, asta da rasfat!!! :*
Vedem :)) Deh, timp fizic ar fi fost pentru toate, mai puţin pentru săptămâna de răsfăţ, da’ io în viaţa asta din obiectiv în obiectiv nu mai gonesc. Prea e fain să zaci pe terasă şi să bei bere şi să te uiţi la alţii cum aleargă şi să te miri cât de fraieri sunt :)))) Mulţumesc :*
Ai avut acolo o ora magica.Fotografiile sunt minunate.Am incercat sa inteleg ce e defapt cu acel bastion.Vazut de la baza dealului, pare in perspectiva,impreuna cu turlele catedralei, un ansamblu destul de unitar.Preia declivitatea terenului si realizeaza la partea superioara o incinta pentru catedrala.Cand am incercat sa vad de la nivelul superior constructia,am avut la fel ca si tine o senzatie ciudata(doar din poze)Am citit ca edificiul a fost facut la inceputul secolului(terminat in 1906).In timpul celui de al doilea razboi mondial a fost distrus totat,apoi l-au refacut integral dupa proiectul initial.Apare aici,paradoxul edificiilor considerate emblematice pentru marile orase.Am aflat despre arhitectul Odon Lechner,care ti-a placut tie,ca este considerat “un Gaudi al ungurilor”Chiar ar merita facut itinerarul la care te-ai gandit.Sa ma scuze lumea ca nu scriu cu diacritice,dar nu le am.As spune sa stai linistita Ioana ca nu o sa te impuste nimeni.Unde mai gasim astfel de provocari?Te pup!
Mulţumesc, Adriana! Are ceva ciudat bastionul ăla, clar. Până la urmă Buda e ridicată de nemţi, pe locul respectiv era o piaţă de peşte, când spui turnuri ale breslelor spui Evul Mediu, spui gotic, în niciun caz stiluri neo-romanice amestecate cu Dumnezeu mai ştie ce. Stilul de “restaurare” al lui Schulek ăsta a acaparat şi biserica, parcă nici ea nu mi-a căzut chiar uşor la stomac. Sunt curioasă cum au perceput ungurii înşişi lucrările astea la vremea lor.Dar na, au trecut mai bine de o sută de ani şi fără îndoială e un loc emblematic pentru Budapesta, indiferent cât îmi place mie sau nu. Lechner daaaa, sunt fană :). Ştiam şi eu de sintagma de “Gaudi al ungurilor”, dar am evitat-o, mi se pare nedrept pentru Lechner să fie definit prin raportarea la un alt artist şi nu prin sine însuşi. La fel cum mi se par tâmpite clieşeele gen Veneţia Nordului :). Cu diacriticele chiar n-ai de ce să-ţi faci probleme, sunt o grămadă de site-uri care nu le folosesc. Sper să ai dreptate şi cu împuşcatul, mai vreau să mă aberez o vreme pe aici :)). Te pup!
Am uitat să scriu în răspunsul de mai sus: Habar n-ai cât mă bucur când, pornind de la câte o “prostioară” lansată de mine, cineva se apucă să facă documentare de cont propriu 🙂