La poalele Munţilor Şureanu – Cheile Băniţei şi Peştera Bolii

După o zi marcată de dureri de spate, nici ziua următoare nu se anunţa mai grozavă. Aveam de gând să urcăm pe Transalpina pentru un traseu spre un vârfuleţ din Parâng, dar atâta m-am mai chircit şi încovrigat pe scaunul maşinii, încât ajunsese bietul Alin să fie mai chiar mai stresat decât eram eu îndurerată.

Prin urmare, cu atâtea stresuri şi dureri pe cap, am reuşit să greşim drumul şi ne-am trezit că, în loc să urcăm pe Transalpina, coborâm înspre Petroşani. Până să o luăm aiurea (la Obârşia Lotrului am săvârşit nesăvârşita), am apucat însă să oprim pentru câteva minute la Lacul Vidra (1289 m) care, surprins dintr-un unghi favorabil (adică fără ruine şi gunoaie mai mult sau mai puţin biodegradabile), aproape că te trimite cu gândul la Elveţia.

Acum ce să zic, mie începuse să-mi convină situaţia. Nu îmi mai trebuia munte, nu mai voiam nimic, doar să ajung cât mai repede la Vâlcea şi, de acolo, să iau primul tren spre casă, unde să-mi ling rănile în linişte. Nici prin cap nu-mi trecea că va dura încă două zile până să revin pe meleaguri natale. E drept că asta s-a întâmplat cu largul concurs al unui viaduct care tocmai se rupsese sub un mărfar condus de un mecanic beat, pe undeva pe lângă Craiova, şi blocase tot traficul feroviar dintre Vâlcea şi Sibiu.

Până una-alta, am reuşit să făptuim încă o nefăptuită la intrarea în Petroşani, recte o pană. Noroc că era un service auto la 400 de metri distanţă şi că l-am găsit deschis, în condiţiile în care era sâmbătă toată ziua.

Cu maşina proaspăt resuscitată şi cu mine transformată în om după ce antiinflamatorul îşi făcuse efectul, parcă nu mai părea o idee atât de bună să ne îndreptăm aţă către casele noastre. Ne-am regrupat pe o terasă în centrul Petroşaniului şi, după o sesiune de gugălit, am decis: să fie Cheile Băniţei şi Peştera Bolii, situate la mică distanţă una de alta, la doar câţiva kilometri de oraş, pe direcţia Haţeg.

Mbon. Au fost mai întâi Cheile Băniţei. Splendide! Nu sunt lungi cheile, să tot aibă vreo 200 de metri dintr-un capăt în altul (n-am fost cu metrul de croitorie după mine, deci zic, nu dau cu parul), dar traversându-le prin apă, simţind strânsoarea valurilor din calcar care par că stau să se prăbuşească din moment în moment peste tine, ai parte de aproape tot ce-ţi poate oferi natura: spectacol, (relativă) linişte, adrenalină şi, de ce nu, distracţie.

Bine, dacă ţii neapărat, poţi avea parte chiar şi de chiloţi uzi leoarcă în capătul cheilor, unde apa trece de brâu. E adevărat că sunt suficiente prize în stâncă cât să-ţi permită să eviţi scăldatul, nu-i însă chiar floare la ureche atunci când tu tocmai înoţi în sandalele lui Alin, cu două numere prea mari şi cu încă câteva numere prea largi. De unde şi adrenalina. :))    

Mă aşteptam, nu ştiu de ce, să întâlnesc un traseu turistic într-o laterală a cheilor, chiar protejat cu o mică balustradă, traseu care, evident, nu există. Abia ulterior m-am prins că neuronul meu bulversat făcea o confuzie cu Cheile bănăţene ale Corcoaiei, cu un aspect oarecum asemănător şi pe care le ştiam, tot aşa, doar din fotografii.  

A urmat, aşa cum era stipulat în program, Peştera Bolii. Aici se percepe bilet, 10 lei costă distracţia dacă eşti major, vaccinat, nestudent (deja) şi nepensionar (încă). Peştera, străbătută de un râu dintr-un capăt în altul, e amenajată cu podeţe, luminată, are chiar şi-un altar închinat Sfintei Barbara, protectoarea minerilor.

Şi, dintre toate peşterile pe care mi-a fost dat să le văd în viaţa asta, e, de departe, cea mai spaţioasă. Ditamai sălile de bal. E adevărat că e săracă în „bijuterii”, în primul rând în stalactite şi stalagmite, apoi parcă nici la capitolul lilieci nu stă prea grozav, dar, dacă mă gândesc la oamenii cavernelor, sunt ferm convinsă că tribul care punea mâna pe peştera asta şi şi-o declara domiciliu în acte era cel mai mafiot dintre toate triburile pe o rază de sute, poate chiar mii de kilometri. Era ca şi cum tribul ăsta de stăpâni ai inelelor ar fi locuit în Casa Poporului, în timp ce plebeii de rând s-ar fi înghesuit în cutii de chibrituri comuniste prin Vitan. :))

Dacă tot am pomenit de oamenii cavernelor, la ieşirea din peşteră ne-am oprit să studiem harta cu traseul de vizitare, că aşa suntem noi, originali până la sânge, studiem traseul după ce l-am parcurs. Ocazie cu care mi-au sărit în ochi două zone marcate ca fiind posesoare de picturi rupestre, în stilul celor din peşterile Altamira şi Lascaux. Evident că, pe de o parte, trecusem prin peşteră fără să văd nici măcar urmă de artă rupestră, şi că, pe de altă parte, n-am avut răbdare să citesc până la sfârşit, că deja făcusem cale întoarsă şi începusem să mă rostogolesc pe scările care duc la intrarea în peşteră.

Mno, am găsit picturile şi am început să mă holbez la ele absolut siderată. Mă, io pe astea le ştiu. Ce naiba, atât de celebre să fie? Băi, dar chiar să fie originale? Nu, mă, nu se poate, sunt fake-uri ordinare. Da’ dacă totuşi sunt adevărate, de ce dracu’ nu le păzeşte nimeni? Opreşte naibii blitz-ul ăla, dacă chiar sunt the real thing?

Greu şi-a mai revenit creieraşul meu derutat. Imaginile alea îmi erau atât de cunoscute nu pentru că ar semăna cu cele din Altamira sau Lascaux, ci pentru că sunt fix identice cu cele din Altamira şi Lascaux. Iar, dacă aş fi avut răbdare să citesc întregul paragraf dedicat picturilor, aş fi aflat că au fost executate abia în 2007, pentru nu ştiu ce film documentar. Anyway, sunt fotogenice drăcoveniile alea de pe pereţi! :))

Şi, dacă interesează pe cineva, chiar avem în România picturi rupestre de la mama lor. Anume în Peştera Coliboaia, în Bihor. Slavă Domnului, nu sunt accesibile publicului.

Revenind la peştera noastră, a Bolii adică, denumirea nu vine de la cine ştie ce maladie nemaivăzută, ci de la familia Bolia, latifundiară prin zonă încă din perioada Evului Mediu. Aşa grăieşte Wikipedia.

Mie mi-ar plăcea să revin în Peştera Bolii cu ocazia unui concert simfonic. Chiar mi-ar plăcea!

Ioana

5 thoughts on “La poalele Munţilor Şureanu – Cheile Băniţei şi Peştera Bolii

  1. ,,unu,,

    Ce simpla este frumusetea adevarata!Cat o sa mai rezisti sa nu te ,,convertesti,, intr-o oraseanca fitoasa ,mofturoasa simandicoasa?!…eu sper ca muuuult

    Reply
    1. Ioana Post author

      Pfff, dacă eu, cea de acum 20 de ani, m-aş fi întâlnit pe mine, cea de acum, cred că exact aşa m-aş fi catalogat: orăşeancă mofturoasă şi fiţoasă. Şi babă, evident!:))) Între timp am devenit ceva mai generoasă cu mine, cred că nevoia de confort creşte odată cu vârsta şi aia e. Şi uite aşa am ajuns de la dormit câte 4 oameni într-un cort de 2 persoane la pretentii de cameră single, oriunde şi cu oricine mă duc.

      Dar, pe de altă parte, la 20 de ani n-aş fi ieşit nefardată din casă (bine, mai puţin pe munte, aveam totuşi simţul penibilului cât de cât), acum trec săptămâni întregi şi mi-e lene să dau un rimel pe gene. Mai puneam preţ pe atunci şi pe zdrenţe de firmă. Deci şi eu, cea de acum, aş putea să zic despre mine, cea de acum 20 de ani, că eram cam fiţoasă. :))

      Dar na, şi atunci şi acum mă bucura şi mă bucură frumuseţea naturii. Şi, vorba, ta, asta sper să mai dureze muuuult. Mulţumesc!

      Reply
  2. Pingback: Popas la Mănăstirea Hurezi şi, bonus, pădurea din mijlocul oraşului | De pe drum …

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.