La plimbare prin Sorrento

Am petrecut, practic, două zile în Sorrento: prima zi a sejurului, pe care am povestit-o în parte aici, şi ultima, în care singura dorinţă şi, totodată, nevoie pe care o mai manifestam era să frec menta la greu. Ceea ce am şi făcut, de altfel.

Nici nu ştiu care ar fi, trăgând linie, concluziile mele despre Sorrento. Baia Reginei Giovanna e splendidă, asta am stabilit deja. Centrul e frumuşel foc, dar foarte turistic şi destul de mic. De muzee nu mi-a ars. Oricum, singurul muzeu care mi-a atras atenţia a fost Museo Correale, însă nu într-atât încât să mă reped să-i rup uşile. Cu arheologia aveam să-mi bat capul destul la Pompeii şi Herculanem, apoi nu simţeam a avea vreo apetenţă deosebită pentru porţelanuri chinezeşti şi sticlărie de Murano, iar pictori italieni găseam la o adică, şi încă la cu totul altă scară, în muzeele din Napoli. Că n-am mai ajuns până la urmă la Napoli, asta-i altă poveste.

Mă bazasem mult pe „mahalale”. Mă gândeam că sigur, sigur părăsesc centrul şi găsesc o grămadă de locuri de care nu ştie nimeni, unul mai atrăgător şi mai pitoresc decât altul. N-am găsit. Ori nu există, ori n-am avut nas de această dată, ori am abandonat căutările prea devreme.

Aşa că nu mi-a rămas altceva de făcut decât să mă învârt ca titirezul, în cel mai repetitiv mod cu putinţă, prin zona centrală. Care zonă centrală începe şi se termină cu Piazza Tasso, botezată după cel mai celebru fiu al oraşului, poetul renascentist Torquato Tasso, şi dotată cu o biserică galbenă barocă, Santuario della Madonna del Carmine, o mână de statui şi un milion de terase.

Din Piaţa Tasso pleacă şi Corso Italia, care la un moment dat se transformă în Via San Cesareo, artera comercială principală a oraşului. Nu pot să-i bag vreo vină, nu le lipseşte deloc farmecul nici ei şi nici străduţelor adiacente, am savurat câteva cafele şi chiar un prânz prin zonă. Problema e alta. Având atât de mult timp liber şi atât de puţine de făcut într-un oraş, mai devreme sau mai târziu începi să-ţi bagi nasul prin magazine. De plictiseală, în principiu. Şi, dacă mai ai şi ghinionul să fi dat de-o vreme încoace în mania parfumurilor de nişă, lucrul ăsta poate deveni periculos. Ajungi să constaţi la final de sejur că o treime din banii cheltuiţi s-a dus pe două parfumuri, şi începi să te întrebi cam ce-o fi fost în capul tău. Răspuns final: tărâţe, desigur.   

Singura biserică în care am binevoit să intru a fost Catedrala (Duomo di Sorrento), închinată Sfinţilor Apostoli Filip şi Iacob. E frumoasă şi elegantă, ridicată în stil romanic şi cu picturi mai degrabă baroce, fără prea multe înflorituri, aşa cum îi şade bine unei bazilici catolice de pe meleaguri italieneşti.

Dezamăgitor mi s-a părut Parcul Villa Communale, prezent în orice pliant turistic, Dezamăgitor  în sensul că, oricât m-am chinuit, n-am reuşit să descopăr tocmai parcul. Adică, na, eu mă aşteptam la puzderie de arbori, rondouri cu flori, eventual la un lac cu lebede. Când colo, am întâlnit câţiva copaci betonaţi şi o platformă de belvedere pe care se bulucea lumea în draci. Şi, parcă, nici belvederea nu era chiar atât de „bel”.

Dintre cele două porturi ale oraşului, am optat pentru o plimbare până la cel mic, Marina Piccola. De aici pleacă vaporaşele către Insula Capri, pe care-am sărit-o cu succes. Grote albastre vizitasem deja în Malta, rezistam şi fără, iar să pierd o zi doar ca să văd cum trăiesc nişte bogaţi nu mi se părea o afacere prea strălucită. De coborât în port, am coborât însă pentru că mi-a părut interesant drumul până acolo, mai întâi pe nişte scări întortocheate şi apoi printre vechile ziduri de apărare ale oraşului (plecare din apropierea Pieţei Tasso).

Înainte de a începe coborârea spre Marina Piccola, am descoperit de cealaltă parte a drumului un alt obiectiv prezent în toate pliantele turistice: Vallone dei Mulini – Valea Morilor. Mno, în afară de a sta şi a te holba în jos la ruinele unor mori de dată incertă, nu prea ai ce face. M-am tot uitat dacă există posibilitatea de a coborî până la ele, mă tenta mai degrabă răcoarea umedă pe care valea o promitea decât morile în sine, dar se pare că accesul e interzis. Pe bună dreptate, probabil, scările pe care le-am zărit numai senzaţia de siguranţă nu ţi-o dădeau.

Asta fu cu Sorrento.

Ioana

4 thoughts on “La plimbare prin Sorrento

  1. ,,unu,,

    Tarate?Ha ha ha..eu zic ca eventual un creier parfumat(metaforic vorbind) Ma poti contrazice?…ca de obicei ,bravo!

    Reply
    1. Ioana

      Tărâțe parfumate! 😂
      Păi na, e faină experienta asta a cumpărării dintr-o parfumerie artistică, așa cum îi spun ei, dar atunci când tu știi foarte bine că același parfum pe care l-ai luat la preț de retail cu 110 euro se găsește la noi într-un magazin online la 299 lei, parcă tot la tărâțe ajungi. 😁

      Mulțumesc!

      Reply
  2. Tania

    Am înțeles că este o comună? Mai degrabă un orășel pitoresc. Era cândva, o canzoneta”Torna a Surriento”, un fel de ” Vedi Napoli e poi muori” păstrând coordonatele geografice😅🤗. Și cum arată farfuria cu fructe de mare… o nebunie că aspect, sunt convinsă că și gustul pe măsură! Pup, Ioana😘

    Reply
    1. Ioana

      M-ai băgat în ceață. 😂 eu stiam ca e oraș, da văd că și wiki a noastră zice ca-i comună. Whatever, localitate să fie😁
      Canzoneta, necanzoneta, eu tot cu funiculi funicula pe creieri am rămas 😂🤗😘

      Reply

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.