La plimbare prin Sankt Petersburg (2)

Trebuia să vină şi momentul despărţirii de Sankt Petersburg. Ultima jumătate de zi în oraşul de pe Neva, ultima postare. Retrăiesc acum, după aproape trei ani, frânturi din acea după-amiază de august târziu. Eu cu mine şi cu nostalgiile mele, pe care nici măcar soarele orbitor al nordului nu reuşea să le mai risipească.

Am părăsit Fortăreaţa Petru şi Pavel apăsată cumva de trecut. Şi, în aceeaşi măsură, de viitorul apropiat. Viitor apropiat care însemna aterizarea la Bucureşti în mai puţin de 24 de ore. Cufundată în gânduri şi luând drept unic reper Strelka, cu Coloanele Rostrale care încadrează clădirea fostei Burse, actualmente Muzeu al Marinei Militare, nici măcar nu am realizat că, traversând pod după pod, în mai puţin de jumătate de oră am pus piciorul pe trei insule diferite: Zaiaci, Petrogradski şi Vasilievski.

Ajunsă în dreptul coloanelor, am dat peste un grup de turişti germani însoţiţi de ghid. Păreau picaţi din lună, probabil că abia aterizaseră pe malurile Nevei, motiv pentru care i-am urât din fundul ficaţilor. Asta nu m-a împiedicat însă să trag cu urechea la explicaţiile ghidului şi să mă lămuresc într-un final ce-i cu rostralele astea, pentru că, scuzată-mi fie incultura, habar n-aveam că rostra înseamnă în latină bot de corabie şi că „urechile” coloanelor sunt, de fapt, prore simbolizând victorii navale. La baza coloanelor, reprezentări alegorice ale celor patru căi de navigaţie principale ale Rusiei: Neva, Volkov, Volga şi Nipru.

Mi-am continuat plimbarea pe malul Nevei, pe Cheiul Universităţii. Mi-a luat aproape o oră să-l străbat integral, fără a pune la socoteală pauza şi mai lungă de la debarcaderul cu Sfincşi, povestită deja într-o postare mai veche.

De cealaltă parte a râului se derulau pe repede înainte clădiri simbol ale oraşului, palatele Ermitajului, Amiralitatea sau Catedrala Sf. Isaac. Pe partea mea, a Insulei Vasilievski, câteva dintre cele mai vechi clădiri din Sankt Petersburg, unele chiar contemporane cu Petru cel Mare.

Am trecut pe lângă clădirea verde-albastră a Kunstkammer, primul muzeu public al Rusiei, care găzduia iniţial colecţia privată a ţarului. Petru îşi dorea să apropie ruşii de rând de ştiinţa şi tehnologia vest-europeană, aşa că la începuturi intrarea era liberă, ba, mai mult, vizitatorii erau serviţi cu vodkă în semn de bun venit. E adevărat că aveau probabil mare nevoie de vodka aia, având în vedere că, în obsesia dragostea sa pentru medicină, împăratul ceruse moaşelor din întregul imperiu să predea fetuşii cu abnormităţi anatomice, proveniţi din avorturi, spre îmbălsămare şi expunere în noul muzeu. Ca să nu mai vorbesc despre capul conservat în etanol al lui Willem Mons, executat în 1724 la ordinul ţarului, oficial pentru abuz de încredere, neoficial din cauza relaţiei mult prea apropiate pe care o avea cu ţarina, Ecaterina I. Sigur că muzeul înseamnă mult mai mult decât atât, dar mie, una, chiar nu mi-a mai trebuit.

Mai tentant era Palatul Menşikov. Pe Alexander Menşikov, prietenul din copilărie al lui Petru cel Mare, generalissim rus şi primul guvernator general al Petersburgului, l-am tot amintit. În esenţă, un tip controversat, care cred că ar fi câştigat astăzi orice primărie din România cu peste 80% din voturi. Corupt până în măduva oaselor, da’ capabil, dom’le! :))

Chiar îmi propusesem să vizitez palatul, astăzi şi el parte din complexul Ermitajului, odată ajunsă acolo mi-a lipsit însă pur şi simplu starea necesară. Începusem încet-încet să acord tot mai puţină importanţă clădirilor, oricât de spectaculoase ar fi fost ele, şi să-mi concentrez mai mult atenţia asupra trecătorilor, mai ales că mă aflam într-o zonă în care turiştii erau minoritari. Sunt oameni frumoşi ruşii de Sankt Petersburg, femei şi bărbaţi deopotrivă. Înalţi, frumoşi, nordici şi distanţi. Asta până când încep să bea. După care nu mai sunt decât înalţi şi frumoşi.

Am revenit în centrul oraşului, trecând Neva peste Podul Blagoveşenski (Lt. Schmidt), m-am oprit la un restaurant, undeva pe Cheiul Englezesc, apoi mi-am continuat drumul către Piaţa Senatului, în căutarea Călăreţului de aramă, care evident că e din bronz şi nu din aramă, dar dacă Puşkin a ales să scrie despre călăreţi de aramă şi nu de bronz, aşa i-a rămas numele.

Călăreţul nu e altul decât Petru cel Mare, căţărat pe un val de piatră, iar statuia, considerată o minune a tehnicii, a fost realizată de sculptorul francez Etienne-Maurice Falconet la comanda Ecaterinei cea Mare, care n-a ratat ocazia de a-şi imortaliza şi propriul nume pe monolitul ce serveşte drept soclu: „Petro Primo / Catharina Secunda / MDCCLXXXII“.

Nu prea departe, în faţa Catedralei Sfântului Isaac, o altă minune, monumentul ţarului Nicolae I, una dintre foarte puţinele statui ecvestre având doar două puncte de sprijin. Despre autor, francezul Montferrand, am mai povestit.

Dincolo de apele întunecate ale Moikăi şi de Podul Albastru, zice-se cel mai lat din Sankt Petersburg, se înalţă Palatul Mariinski, botezat după prinţesa Maria Nicolaievna, fiica cea mare a lui Nicolae I, care nu s-a lăsat „exportată” cu titlu de mireasă către vreo casă regală din vestul Europei, preferând măritişul cu un june de rang inferior, care-i permitea rămânerea în Rusia. Mă rog, junele cu pricina nu era nici el chiar un fitecine, ci un nepot al Josephinei de Beauharnais. Josephine aia de-o iubea Napoleon cu năbădăi.

Începusem să obosesc. Motiv pentru care am lăsat Moika după câteva sute de metri şi am luat calea Griboedovei, în căutarea ultimului obiectiv de pe lista mea: Podul Băncii sau Podul cu Grifoni. Micuţul pod pietonal e fără îndoială unul dintre cele mai spectaculoase din Petersburg, o frumuseţe, dar pe aia cu grifonii n-am înţeles-o. Ori sunt eu nebună, ori primul care a vorbit despre podul ăsta a fost un tâmpit, şi ulterior s-au luat toţi după el. Ca să ne înţelegem, ce erau grifonii în mitologia greacă? Monştri înaripaţi cu trup de leu şi CAP DE VULTUR. Cu Apollo aveau ei treabă. Aşa. Şi creaturile astea de la capetele podului ce au? Cioc cumva? Au pe dracu. Bot de leu toată ziua. Deci, niciun grifon prin zonă. Eventual, cu indulgenţă, patru lei ai Sfântului Marcu.

În zare se zăreau deja turlele colorate ale Catedralei Mântuitorului Însângerat, semn că eram aproape de Nevski Prospekt, strada principală pe care aproape că ajunsesem să o ştiu pe de rost. Paradoxal, nu prea am fotografii, circulaţia intensă mi-a tăiat orice urmă de chef în sensul ăsta. M-am oprit pentru ultima oară în faţa Casei Singer, splendid monument de artă nouă de la începutul secolului al XX-lea, datorat arhitectului Pavel Suzor.

Apoi m-am târât către hotel şi asta a fost tot. Bine, nu chiar tot. Nu puteam să părăsesc Rusia fără să aflu cum m-ar fi prins postura de ţarină. :))

До свидания, Россия! Спасибо!!

Иоана

4 thoughts on “La plimbare prin Sankt Petersburg (2)

  1. TANIA

    Esti iremediabil indragostita de Rusia, transmiti asta! Si Sankt Petersburg, este deosebit prin istoria sa,arhitectura si cultura. Recent am urmarit un documentar despre Ermitaj,am ramas uimita cate exponate au – extrem de valoroase, si cate au in depozite! Care ar fi fost istoria Rusiei, cu asa o tzarina? Mi-ar fi placut sa fiu supusa ta :)))) Frumoasa incheiere, in limba rusa! Bravo, Ioana:*

    Reply
    1. Ioana Post author

      Sunt, asta e clar! 🙂 Daa, Ermitajul e grandios, a fost peste puterile mele, m-a frustrat rău, am scris despre asta. Păi na, ce nu au unde expune ar putea să ne dea nouă, în locul tezaurului :)) Prefer depozitele Ermitajului Cuminţeniei pământului :)) Chiar, ai donat?
      În altă ordine de idei, lasă că e mai bine că n-am un sceptru pe mână, la câţi indivizi îmi vine să strâng de gât zi de zi. Mersi :*

      Reply
  2. TANIA

    Nu, n-am donat! Astept ca suma sa fie acoperita din impozitele neplatite de BOR. De ce acolo,in Rusia si nu numai au fost cumva protejate obiectivele turistice, capodoperele artei universale, si la noi, dimpotriva? Imi vin in minte doar cateva exemple: Castelul Cantacuzino de la Busteni, ale carui picturi murale au fost acoperite cu vopsea,cand functiona ca si spital al fostului M.I.?Si unde acum, se fac nunti sau petreceri de snobi? Sau tot al Nababului Cantacuzino , Micul Trianon de la Floresti, Prahova…o ruina din care s-a furat tot, acoperis, marmura, caramizi..Revin, pentru Cumintenia Pamantului sa doneze BOR-ul banii stransi pentru slujbe,de la elevi si parinti naivi, pentru trecerea bacalaureatului! Asta n-o stiai :)))sunt sigura:)))

    Reply
    1. Ioana Post author

      Bani pentru trecerea bacalaureatului? :))) Tare asta, dar n-aş zice că mă chiar surprinde. Stai liniştită că nicio io n-am donat şi nici n-am de gând. Am cu totul alte dureri legate de patrimoniul naţional, mai ales de cel verde. Pe ăla îl consider “al meu”.

      Reply

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.