La plimbare prin Sankt Petersburg (1)

În faţa Catedralei Fecioarei din Kazan declar forfait. Îmi declin participarea la vizita de grup, adică. Nu vii nici la Ţarskoe Selo? Nu vin. Pornesc agale în lungul Griboedovei, le zâmbesc în trecere cepelor galben-verzi-albastre ale Catedralei Mântuitorului Însângerat. Tot în zonă, aproape de locul în care Griboedova se întâlneşte cu Moika, zăresc galbenul palid şi liniile clasice ale Palatului Mihailovski, splendida fostă reşedinţă a Marelui Duce Mihail Pavlovici, fiu de ţar şi frate a doi ţari.

S-au dus de mult vremurile reşedinţelor imperiale, iar palatul găzduieşte în prezent Muzeul de Stat al Rusiei. Nu vreau să-l vizitez, am cam ajuns la saturaţie în ceea ce priveşte muzeele, dar de oprit să admir clădirea, tot mă opresc. Pentru că e perfectă, de aia. O perfecţiune care mi se dezvăluie firesc, care nu zbiară, care nu încearcă să epateze. N-am nevoie să trag cu ochiul la ghidul pe care-l ţin în mână, n-am nevoie nici de studii de specialitate pentru a şti cine e arhitectul minunii. Carlo Rossi.

În apropierea palatului, castelul omonim. Oarecum omonim. Palatul a fost botezat după marele duce, proprietarul originar, Castelul Mihailovski şi-a luat în schimb numele de la Arhanghelul Mihail. Iar istoria castelului e strâns legată de destinul singurului ţar despre care eu, păreroloaga de serviciu, n-am nicio părere: Pavel I (1796-1801).

Detestat şi umilit o viaţă întreagă de mă-sa, împărăteasa Ecaterina cea Mare (nu că sentimentele nu ar fi fost reciproce), dispreţuit de neînfrântul Suvorov, ultimul Generalisim rus, fără sprijin popular, trecând cu viteza luminii de la generozitate la acte de răzbunare stupide şi înapoi, chinuit de idei fixe, Pavel şi-a găsit cumva refugiul şi recunoaşterea într-o zonă în care niciun alt suveran rus nu se aventurase până atunci: masoneria. Alungaţi din Malta de Napoleon, Cavalerii Ioaniţi au fost primiţi de ţar cu braţele deschise. Din recunoştinţă, l-au ales în 1798 pe Pavel Mare Maestru al Ordinului Cavalerilor de Malta. De facto cel puţin, de jure ar fi fost un pic mai greu pentru unul dintre cele mai vechi ordine catolice să aibă în frunte un ortodox.

Cu ruşii, ţarul nu se simţea însă la fel de confortabil precum în preajma cruciaţilor. Se temea pentru viaţa lui. Palatul de Iarnă nu i se părea suficient de sigur. A dat ordin să fie construită o nouă reşedinţă fortificată, protejată de şanţuri şi poduri basculante, cu tuneluri subterane care făceau legătura cu garnizoanele de pe Câmpul lui Marte. Avea dreptate să se teamă. La doar 40 de zile după ocuparea noii reşedinţe – Castelul Mihailovski –  Pavel a fost asasinat în noaptea zilei de 12 martie 1801, zice-se cu ştiinţa şi aprobarea fiului său, viitorul ţar Alexandru I, aflat şi el în castel în noaptea complotului. Cât o fi de adevărat nu ştiu, cert e că nici măcar unul dintre conspiratori – care nu s-au obosit vreodată să-şi ascundă identitatea – n-a fost pedepsit.

În fine, în cazul lui Pavel cred că cel mai discutat aspect rămâne cel al paternităţii sale, poate povestim data viitoare, nu acum, că astăzi vreau doar să mă plimb. 🙂 Îmi continui plimbarea cu o pauză în Grădinile Mihailovski, de fapt ditamai parcul public în spatele palatului-muzeu. E linişte, e verde, vreo două mirese îşi trash-uiesc rochiile, îmi iau o cafea la plastic de la pavilionul din parc şi mă trântesc pe o bancă să studiez hărţile. Că am două. Nu sunt foarte departe de Piaţa Palatului. Dau pe gât restul de cafea şi o apuc într-acolo.

Nu merg mai mult de cinci minute pe cheiul Moikăi, că mă opresc din nou. La bere de data asta. Însă despre berea cu pricina şi despre unul dintre cele mai dragi mie locuri din Sankt Petersburg am scris deja aici, trecem peste.

După fotografii, Piaţa Palatului (Dvorţovaia Ploşad) nu mi s-a părut a fi chiar atât de impresionantă. În realitate însă… Fraţi claustrofobi, aici e de noi, agorafobii să stea acasă! Senzaţia de spaţiu e incredibilă, chiar nu ţin minte să o fi perceput atât de acut în vreo altă piaţă publică. Nici măcar în Piaţa Tiananmen. Drept e că gigantica piaţă din Beijing nici nu mi s-a prea lipit de suflet. În afara Porţii Tiananmen, intrarea în Oraşul Interzis, e plin de gen hidoşenii pătrăţoase pe acolo, Mausoleul lui Zedong, Muzeul Naţional al Chinei, apoi un fel de Casă a Poporului. Or mai fi şi altele, dar are şi memoria mea o limită.

În schimb aici, în orice direcţie m-aş uita, e frumos. Prea frumos. Am în faţă Palatul de Iarnă, cea mai veche dintre clădiri, reşedinţa principală a ţarilor din 1763 şi până la final, în stilul baroc al lui Rastrelli, cu nuanţe de peruzea. În spate îl am pe maestrul clasicismului, arhitectul sufletului meu: Carlo Rossi. Cu clădirea arcuită a Statului Major (1819-1821) de această dată, în centrul căreia e integrat un dublu arc de triumf împodobit cu cvadrigă romană.

În centrul pieţei, monumentala Coloana Alexandrină (1830-1834), realizată dintr-un monolit de granit roşu de francezul Auguste de Montferrand, mai vechea noastră cunoştinţă. N-am nici cele mai elementare noţiuni inginereşti, dar mi se pare fantastic să ridici ditamai coloana de 600 de tone în numai două ore, fără macarale sau alte utilaje, doar prin forţa a 3000 de oameni, şi să o fixezi în aşa fel încât să nu aibă nevoie de altă ancorare pe soclu.

Fac vreo două tururi de piaţă, apoi rog o tânără să mă tragă în chip. Vreau poză dovadă. Mnu, nu v-o arăt. Îmi lipsesc trei sferturi din trup, în schimb fix din creştetul capului îmi răsare o coloană. Din granit roşu, desigur. Şi cu un înger în vârf. Care, dacă te uiţi mai atent, seamănă leit cu Alexandru I, învingătorul lui Napoleon. Mă rog, cel puţin aşa am auzit, aş vrea eu să am ochii ăia cu care să disting trăsăturile unui îngeraş din bronz de care mă despart mai bine de 45 de metri diferenţă de nivel.

Aaaa, şi am mai citit o chestie. Cică recent s-ar fi aflat că prin 1952 s-au gândit deştepţii să dea îngerul jos de pe coloană şi să-l pună pe taica Stalin în loc. Sinistru!

Trec pe lângă clădirea verde deschis a Micului Ermitaj şi mă opresc în faţa intrării principale a Noului Ermitaj (1839-1852, arhitect Leo von Klenze). Cei zece Atlanţi din granit care susţin porticul sunt cei care-mi stârnesc interesul. încă o minunăţie!

Apoi părăsesc definitiv zona Pieţei Palatului pe Canalul de Iarnă, care în două minute mă scoate pe malul Nevei, pe Cheiul Palatului (Dvorţovaia Naberejnaia).

Îmi continui plimbarea de-a lungul Nevei. Palat lângă palat, trec prin dreptul lor ca vodă prin lobodă. Sunt tot cu ochii pe sus, admir blazon după blazon, fără să pot însă identifica vreunul dintre ele. În fine, ajung în dreptul Palatului de Marmură. Pe ăsta îl ştiu.

E palatul pe care Ecaterina cea Mare l-a construit pentru Grigori Orlov, favoritul care şi-a murdărit mâinile pentru împărăteasă, organizând asasinarea soţului legitim, ţarul Petru al III-lea. Şi care i-a mai trântit şi vreo doi plozi. De fapt, habar n-am dacă pentru Orlov a gândit iniţial palatul sau dacă s-a hotărât pe parcurs să i-l ofere cu titlu de „daune compensatorii”, având în vedere că tocmai ce-i dăduse viteză şi îl înlocuise cu feldmareşalul Potemkin atunci când i l-a dăruit. Acum nu-mi dau seama cât o fi de tragic să te părăsească o amantă uşor trecută şi care începuse să prindă proporţii, fie ea chiar şi împărăteasă, iar la schimb să te alegi (printre altele) cu un palat pe malul Nevei. Atâta doar că bietul Orlov a mai avut şi ghinionul să moară cu doi ani înainte de finalizarea construcţiei.

Ajung în dreptul Podului Troiţki (Trinităţii), unul dintre podurile basculante peste Neva, şi rămân pe loc o vreme, întrebându-mă de ce Dumnezeu pe obeliscurile de la capătul podului le cheamă coloane rostrale. Şi mai ales ce naiba-i aia coloană rostrală (Am lămurit-o a doua zi, într-o altă plimbare de una singură, când m-am nimerit în apropierea unui grup de nemţi cu ghid în dotare, care tocmai oferea explicaţii pe tema asta. Dar, toate la vremea lor).

Virez dreapta şi intru pe Câmpul lui Marte. Trec pe lângă statuia Contelui Alexander Suvorov (1729-1800), unul dintre puţinii generali ai lumii care n-a pierdut vreodată o bătălie, pe lângă flacăra eternă şi pe lângă mormântul comun al celor căzuţi în Revoluţia din februarie (1917). Nu-mi place. Aleile sunt „pavate” cu un fel de nisip grosier şi înţepător, eu sunt în sandale, după câţiva paşi şi nisipul e tot în aceleaşi sandale, după alte câteva zeci de paşi îmi vine să umblu în mâini. Constat că am făcut o buclă şi că m-am întors de unde am plecat: în stânga văd Castelul Mihailovski, în dreapta Catedrala Hristos Însângerat.

Mi-e foame şi mă pune dracu să mă opresc pe o terasă, bot în bot cu catedrala. Preţurile de pe meniu îmi creează palpitaţii, văd că au şi mâncare japoneză, pare o idee mai ieftină, n-am mâncat în viaţa mea la japonezi, comand la nimereală o chestie cu creveţi, am noroc şi e comestibilă, în schimb îmi ard iremediabil limba cu pasta de wasabi, sting cu bere, să zicem că m-am săturat, să zicem că n-am dat faliment, gata, plec să caut intrarea în Grădinile de Vară. O găsesc închisă. Mişto!

Nu-i nimic, schimbăm canalul. Moika cu Fontanka.

Făcând abstracţie de Neva, cred că Fontanka e cel mai larg canal din Petersburg. De fapt râu e, în toată regula. Şi Moika tot râu e. Denumirea vine de la faptul că, în vremuri demult apuse, de aici era luată apa pentru alimentarea fântânilor arteziene ale oraşului. Iar dacă Moika face cele mai frumoase coturi, Fontanka are cu siguranţă cele mai frumoase poduri.

Trec mai întâi peste Podul Pantelimon, chiar la confluenţa celor două râuri. Mă cucereşte cu felinarele aurite şi cu vulturii încoronaţi. Micuţa Biserică a Sfântului Pantelimon, roşie ca focul, desăvârşeşte peisajul.

După alte câteva sute de metri străbătute în lungul Fontankăi, un nou pod, Belinski, şi o nouă bisericuţă barocă, Biserica Sf. Simeon şi Ana. Cele două biserici, cea roşie şi cea galbenă, sunt printre cele mai vechi din oraş, datând din timpul împărătesei Ana Ioanovna (1730-1740), şi imaginea lor mi se pare de-a dreptul reconfortantă după ore în care mi-am lungit şi sucit gâtul după clădiri monumentale.

Apropo de biserici, citesc în ghid că, înainte de 1917, în Sankt Petersburg existau peste 700 de biserici şi că acum abia dacă au mai rămas o sută. Nu ştiu ce să spun, aşa o fi, dar în centrul istoric (şi când spun centru, vorbesc despre o suprafaţă considerabilă, doar plimbarea de azi mi-a luat undeva la şapte ore, cu pauzele de zgâit, masă şi bere incluse, bineînţeles), eu nu am simţit eventualele demolări.

Ajung la intersecţia Fontankăi cu Nevski Prospekt, strada principală. Dacă aş face acum stânga, într-un sfert de oră aş fi la hotel. Continui însă drept înainte, nu înainte de a mă opri pentru câteva minute şi a admira unul dintre simbolurile oraşului, Podul Anicikov, cu celebrii cai sculptaţi marca Piotr Klodt. Aici n-am o biserică care să completeze peisajul, în schimb am în fundal un palat neo-baroc şi rozaliu: Beloselski-Belozerski.

Culmea e că locuitorii oraşului au fost nevoiţi să aştepte moartea lui Petru cel Mare pentru a se bucura de poduri în Sankt Petersburg. În ciuda admiraţiei sale pentru olandezi şi a timpului petrecut la Amsterdam, întemeietorul oraşului era adversarul podurilor. Că-i plăceau prea mult bărcile, că prefera bacul, că i se părea mai sigur aşa, asta nu mai ştiu. Excepţia o constituie tocmai Podul Anicikov, de fapt primul pod Anicikov din lemn, construit în 1715-1716 la ordinul ţarului de către inginierul care i-a dat şi numele.

Ultimul pod de pe ruta mea e Podul Lomonosov (1785-1787), cel mai bine păstrat pod cu pavilioane (şi lanţuri) din Sankt Petersburg. E punctul în care mă despart de canalul Fontanka şi fac dreapta, în căutarea Străzii Arh. Rossi.

O găsesc mai greu, nu e prima oară când mă întreb dacă cel care a desenat harta nu băuse cumva prea multă vodkă înainte. Despre minunata Stradă Rossi am vorbit deja, mai pe larg, în postarea despre locurile mele de suflet.

Mă strecor pe lângă Teatrul Alexandrinski (tot Rossi, da) şi mă trezesc în Piaţa Ostrovski, o oază de verdeaţă prinsă între palate, în mijlocul căreia tronează monumentul Ecaterinei a II-a (1873, sculptori Matei Cisov şi Alexander Opekuşin).

Mai rămân o vreme pe aici, apoi ies din nou la strada principală (Nevski Prospect), în dreptul Galeriilor Eliseiev, splendid exemplu de arhitectură Art Nouveau de la începutul secolului trecut. De unde, încet-încet, mă îndrept către „casă”, Hotelul Oktiabrskaya.

Am obosit, mă roade foamea după experienţa culinară japoneză şi am o noapte albă înainte. La parterul hotelului există un împinge-tava cu preţuri mai mult decât rezonabile, îmi pun burta la cale cu un kefir şi două clătite cu spanac, pentru care scot din buzunar echivalentul a 7 lei (să nu mă întrebaţi cât m-a costat aroganţa niponă, bine?), după care mă retrag în cameră, moţăi un pic şi aştept să treacă miezul nopţii. Când podurile de pe Neva vor începe să se ridice, voi fi acolo.

Ioana

3 thoughts on “La plimbare prin Sankt Petersburg (1)

  1. TANIA

    Am citit “n-am nevoie sa trag cu ochiul la ghidul pe care-l tin DE mana” :))) si am crezut ca a inceput o noua forma de turism…Cred ca Rusia, este printre destinatiile tale favorite(externe). Se cunoaste din postarile tale ca ti-a placut mult ; si cui nu i-ar placea, istorie multa, cultura multa.Bravo, Ioana:*

    Reply
    1. Ioana Post author

      :))) Mai ajunsese cineva acum câţiva ani la concluzia că de fapt eu aş practica “o formă bizară de turism sexual”, deci nicio noutate :))))) Este, fără îndoială, pe lângă faptul că sunt convinsă că Sankt Petersburg e unul dintre cele mai frumoase oraşe din lume, ştiam atâtea poveşti despre el, despre ţari, încât mă emoţionam tot la două minute când întâlneam câte un loc din poveştile mele. Ca destinaţie europeană cel puţin, poate doar prima vizită la Roma (în 2002) şi excursia în Baltice (despre care dacă nu reuşesc să mă apuc de scris până la sfârşitul anului, nici nu mai scriu) au însemnat la fel de mult. Mersi :*

      Reply
  2. Pingback: Pe urmele Romanovilor: Catedrala Petru şi Pavel |

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.