Hundertbücheln – Movilele de la Movile

Până acum o lună nici măcar nu ştiam că în estul judeţului meu, dincolo de Agnita, există un sat pe nume Movile (fost Hundrubenchiu). Cu atât mai puţin ştiam că numele e perfect justificat de geografia locului şi că, în imediata apropiere a satului, din Podişul Hârtibaciului se ridică zeci de gâlme misterioase. O sută în cap, dacă ar fi să ne luăm după denumirea germană a localităţii Movile, Hundertbücheln.

Noroc cu Marius. Îl sunasem să-l întreb dacă vine la bujori, mi-a răspuns că a descoperit nişte dâmburi lângă Agnita şi că i s-a pus pata pe ele. Am dat un search pe google, am văzut vreo două imagini şi mi-am zis că merită să propun un troc cinstit: vin cu tine la gâlme, vii cu mine la bujori. Win-win.

Am plecat într-o dimineaţă de vineri înspre Movile (10.06.2016). Ieşiserăm deja din Sibiu când Marius a fost atins de o revelaţie: Stai aşa, că noi nu escaladăm niciun K2 astăzi. De ce n-am luat şi fetele în excursie? Aşa că am făcut cale întoarsă şi ne-am oprit la grădiniţă, de unde Marius a ieşit însoţit de cele două minuni ale sale: Nicoleta şi Ştefana. Care, la ora la care scriu aceste rânduri, e foarte posibil să fi devenit trei. 🙂

O fi satul în judeţ, dar sunt vreo 80 de kilometri între Sibiu şi Movile, mult mai mult decât între Sighişoara şi Movile, să zicem. Sau decât între Făgăraş şi Movile. De când n-am mai dat pe la Agnita, a fost însă reabilitat drumul, care în urmă cu câţiva ani arăta ca după o conflagraţie mondială. Asfaltul e acum ca-n palmă, peisajul colinar presărat cu sate săseşti şi fortificaţii medievale e fermecător (nu că n-ar fi fost şi înainte), prin urmare chiar şi drumul în sine a fost o plăcere.

Trebuie însă să recunosc că, atunci când am lăsat maşina unde l-a tăiat pe Marius capul, am localizat gâlmele undeva în câmp şi am constatat că până la ele avem de parcurs kilometri – când prin lanuri de grâu, când prin zone de vegetaţie spontană în care fetiţele nici măcar nu se mai vedeau – m-am crispat. Acum să vezi tantrumuri! :)))

Ei bine, le-am subestimat crunt pe fete. N-am întâlnit de când mă ştiu atâta echilibru, dârzenie şi adaptabilitate la doi copii totuşi micuţi (unul de 6 ani, celălalt de 4 ani neîmpliniţi). Nu dezvolt mai mult decât atât ca să nu şi-o ia Marius prea tare în cap. Ba, mai mult, ca să nu se simtă cumva dator să dea o bere, mai precizez că o bănuiesc pe Cosmina, mama minunilor, de merite deosebite. 🙂

Văzând că singurul „pericol” care venea din partea Nicoletei, rămasă cu mine mai în spate, erau întrebări la care nu aveam întotdeauna răspunsul, m-am relaxat suficient cât să mă pot bucura de peisaj. Privindu-l, ascultându-l, inhalându-l, pipăindu-l. E genul de peisaj pe care l-am ignorat cu succes în ultimii 20 de ani, în care natura a însemnat aproape exclusiv pădure, stâncă şi apă, în cazul ideal cu toate cele trei ingrediente la pachet. Nici măcar nu mai ţin minte când m-am plimbat ultima oară printre maci, spice de grâu şi flori de câmp.

Apoi au apărut movilele. Una lângă alta, în formaţiune aparent ordonată, cu aspect de tumuli. Am luat-o cu asalt pe cea care părea mai înaltă, apoi ne-am întins în vârful ei la un picnic cu biscuiţi. Spectaculos peisaj! Nici nu mă miră că s-au activat dacofilii cu teorii care mai de care mai revoluţionare. Dacă mă întrebaţi pe mine, aş spune că au ratat esenţa. La coborâre, am observat că una dintre gâlme e „construită” în trepte. De unde am dedus că, de fapt, zona e plină de zigurate şi că responsabili de movile nu pot fi alţii decât sumerienii înşişi. Sau ce, voi credeaţi că e o simplă coincidenţă faptul că numele de Sumer e o anagramă a Mureşului? :)))

Lăsând gluma la o parte, am dat, căutând informaţii despre movilele de la Movile, peste un site în limba germană al fostei comunităţi săseşti din zonă. Ăsta e. Şi, astfel, am aflat o legendă drăguţă legată de denumirea localităţii.

Se făcea că atunci când primii colonişti saşi au „descălecat” în Podişul Hârtibaciului şi au întemeiat aşezarea, nu se puteau hotărî asupra numelui pe care să i-l dea. Grătărişti din fire, se adunau duminică de duminică în vârful uneia dintre movile, frigeau o oaie şi cugetau, dezbăteau şi deliberau. Fără niciun rezultat. Altă duminică, altă oaie la proţap, altă gâlmă, zero consens. Şi,tot aşa, până s-au terminat movilele, fără ca ei să se fi decis asupra denumirii. Într-un final, s-au dus să adune pieile de oaie rămase în urma festinurilor duminicale, iar la numărătoare le-au ieşit fix 100 de piei. Adică fix 100 de movile. Aşa i-a rămas numele aşezării: Hundertbücheln, o sută de dealuri.

Iar pe cocoaşa pe care a avut loc ultimul chef cu grătare, saşii au construit Biserica Fortificată Sf. Mihail. Motivul pentru care am revenit în sat, după o nouă aventură prin lanuri şi bălării. Marius a plecat să recupereze maşina, eu am rămas în aşteptare cu ambele fete, uşor panicată de perspectiva unui atac al gâştelor de pe uliţă, care nu prea păreau încântate de prezenţa noastră. Au fost cumsecade până la urmă, după câteva rafale de gâgâit plin de reproşuri şi-au văzut de viaţa lor.

Citez de pe panoul informativ de la intrarea în biserică:

Biserica a fost construită în secolul al XIII-lea ca şi bazilică romanică cu turn în partea de vest. Din perioada aceasta s-au păstrat nivelurile inferioare ale turnului de vest şi părţi din pereţii navei centrale. Biserica sală actuală este rezultatul modificărilor din secolul al XV-lea, realizate în stil gotic. Tot în această perioadă, deasupra corului se construieşte un turn de est masiv, iar turnul clopotniţă de vest este supraînălţat şi înzestrat cu un drum de strajă din lemn. Turnul de est şi cel de vest amintesc de bisericile fortificate cu două turnuri de înălţime egală, din localităţile învecinate.

Fortificaţia este compusă din două incinte succesive. Prima incintă, care este şi cea mai veche, este apărată de trei turnuri: în partea de nord un turn al slăninii, în sud-est un turn masiv şi în partea de vest un turn de poartă exterior. Pe faţada acestuia se mai pot observa şanţurile de piatră prin care, cândva, se cobora hersa. A doua incintă se construieşte în secolul al XVI-lea.”

După ce am vizitat câteva dintre bisericile fortificate din patrimoniul UNESCO, nu aveam prea mari aşteptări. Cele puţine pe care le aveam mi-au fost însă depăşite cu mult, cu foarte mult. Sub rezerva faptului că ar mai fi câte ceva de restaurat pe acolo, biserica sală mi s-a părut pur şi simplu perfectă, simplă şi spaţioasă, cu nervuri în formă romboidală. M-am gândit că, cine ştie, poate totuşi Dumnezeu preferă (şi) piatra şi spaţiile mari. Am urcat cu ceva emoţii în turnul clopotniţă, pe scara de lemn cu multe spaţii goale. Clopotniţa are o acustică de zile mari. Cele trei clopote medievale de mărimi diferite reacţionau atât de „vocal” la ciocănelile timide ale fetiţelor, încât m-am temut că vom fi luaţi la rost de vreun localnic nimerit prin zonă. N-am fost.

Am revenit la Sibiu spre seară, cu apetitul deschis pentru movile. Şi pentru fortificaţii medievale. Mi-aş dori să nu las vara asta să treacă fără să mă urc într-o zi în tren cu destinaţia Făgăraş. Pe lângă faptul că n-am vizitat cetatea de la renovare încoace, în apropiere de oraş există un alt sat cu movile, Şona (guruieţii sau piramidele de la Şona). Habar n-am cum aş putea ajunge acolo fără maşină, probabil că singura soluţie ar fi un taxi, asta dacă oi găsi vreun taximetrist dispus să se aventureze pe mizeria aia de drum şi să mă aştepte până îmi termin eu treaba cu guruieţii fără să-mi ceară echivalentul unui rinichi. Mai vedem, dacă o fi să fie, nu voi ezita să mă laud pe aici. 🙂

Ioana

4 thoughts on “Hundertbücheln – Movilele de la Movile

  1. TANIA

    Ai scazut varsta minima de participare a viitorilor tai discipoli in ale drumetiei?? Cu siguranta le-a cucerit calatoria, peisaj fantastic…lanuri de maci…Si frumoasa legenda HUNDERTBUCHELN – pe vremea aia, blana de oaie ramanea unde a fost lasata, azi nu cred ca le mai ieseau 100:)) Revin, absolut superbe peisajele:*

    Reply
    1. Ioana Post author

      Deh, de data asta n-am fost eu căpitanul, doar un fel de însoţitoare de bord:)) Să ştii că şi mie mi-a plăcut tare mult peisajul, movilele alea parcă sunt de pe altă lume, iar prin lanuri de tare multă vreme nu m-am mai plimbat. La cât de puşi pe chefuială erau saşii ăştia, cred că azi le-ar fi dispărut direct oile din saivan :))) Mersi, Tania :*

      Reply
  2. Pingback: Pe urmele neamului* – Cetatea Făgăraşului | De pe drum …

  3. Pingback: Guruieţii de la Şona | De pe drum …

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.