N-am veleităţi de gladiator, n-am nici în plan să crăp în viitorul apropiat. Însă, la Herculaneum, asta mi-a venit în minte. Salutul adresat Cezarului de cei sortiţi morţii iminente: Ave, Imperator, morituri te salutant!

Pentru că, nu ştiu cum se face, dar odată ajuns la poalele Vezuviului, în locuri încremenite în timp, începi brusc să te simţi mult, dar mult mai muritor decât acele sute de schelete îngrămădite în hangarele boltite de lângă anticul debarcader, unde ultimii rămaşi în oraşul lui Hercule aşteptaseră şi speraseră probabil până în ultima clipă că salvarea va veni de pe ape.

Salvarea n-a mai venit, în schimb a venit un prim val piroclastic care i-a făcut, cumva, nemuritori pe cei mai urgisiţi dintre cei circa 4000 de locuitori pe care-i avea Herculaneum în anul 79 e.n. Imperatorul lor era Titus. Mă îndoiesc însă că s-or fi gândit atunci, în ultimele clipe de viaţă pământeană, să întindă braţul şi să-şi salute Cezarul. În cazul în care vă întrebaţi cum arăta salutul roman, întoarceţi-vă în prima jumătate a secolului XX. Îşi făcea la vremea aia mendrele prin Germania un tâmpit pe pe care lumea-l saluta cu „Heil!” şi care purta sacre simboluri hinduiste. Mno, Heil-ul ăla e fix salutul roman. Cam atât de original era acel terorist secundar din epoca stalinistă.

Debarcaderul a fost primul loc la care am coborât, odată intrată în situl arheologic. Aş minţi să spun că nu m-au mişcat scheletele aruncate de-a valma în fiecare dintre adăposturile cu boltă. Mult mai mult decât ar fi putut-o face mulajele umane de la Pompeii. Pe care, de altfel, nici măcar nu le-am mai căutat. Dar asta e deja altă poveste, de spus la vremea ei.

M-au impresionat în primul rând pentru că, spre deosebire de locuitorii din Pompeii, cei din Herculaneum ar fi avut timp suficient să fugă şi să se pună la adăpost. În prima fază, cenuşa a fost puţină, fluxul piroclastic a venit târziu. Cei mai mulţi s-au salvat. Au rămas câteva sute. Poate că unii dintre ei n-au plecat din pură ignoranţă, or fi crezut că sunt în siguranţă în hangarele de lângă port, alţii au rămas însă să moară împreună cu sugarii, bătrânii şi infirmii lor, refuzând să-i abandoneze. În fine, tocmai cei rămaşi în urmă au devenit, cumva, nemuritori, aşa cum ziceam mai sus. Chiar dacă nu a mai stat nimeni să facă mulaje după trupurile lor. Păcat numai că ei nu ştiu asta.

Am părăsit „necropola” cu un nod în gât. Am scăpat de el în zona sacră, unde am ajuns la concluzia, ca orice dacopat care se respectă, că zeii romani sunt sculptaţi în basorelief după chipul şi asemănarea lui Decebal. Sau Burebista, sau însuşi Zamolxe, brad, brânză, copil, gorun, mal, mazăre,whatever (:D). Ne-am oprit pentru câteva minute şi pe Terasa lui Marcus Nonius Balbus, praetor şi proconsul al provinciei romane Cirene şi Creta, benefactorul principal al oraşului, calitate în care a construit de-a rupt, în principal clădiri publice. Altarul lui funerar e aici, dar moartea lui n-are nicio legătură cu Vezuviul, gen se întâmplase cu mai bine de 80 de ani în urmă, împăratul Augustus era încă bine mersi pe vremea aia.

[Show slideshow]

Spectacolul adevărat a început însă atunci când am părăsit zona suburbană şi am urcat un „etaj” spre zona rezidenţială. Deci, frăţioare şi suriweari, nu e ca şi cum n-aş fi ştiut la nivel teoretic că există vile ale dracului de bine păstrate sub cenuşa vulcanică. Nu e ca şi cum n-aş fi văzut în prealabil o grămadă de fotografii şi documentare care să-mi confirme lucrul ăsta. Nu e nici ca şi cum n-aş fi ştiut că, atunci când cenuşa Vezuviului a îngropat oraşul, casele erau deja pline de nămol vulcanic, motiv pentru care bună parte dintre acoperişuri au rezistat. Dar, totuşi, câte două etaje? Scări interioare cu balustradă intactă? Mozaicuri şi fresce în cele mai vii culori? Brutării (pristinum) cu dotare completă? Restaurante (thermopolium) în care până şi tu, tuta supremă neînsoţită de ghid, te prinzi cum se servea mâncarea acum 2000 de ani? Balamale de la mama lor pe la unele uşi şi ferestre? Pe buneee?? Pe bune!!

Oraşul antic nu e tocmai greu de vizitat, e practic un dreptunghi străpuns de câteva străzi pe axa nord-sud (cardo), respectiv est-vest (decumanus). La final, ai şanse să părăseşti situl arheologic cu senzaţia (mai mult sau mai puţin greşită) că ai cam văzut în mare ce era de văzut, senzaţie despre care nici măcar nu poate fi vorba în cazul mult, mult mai vastului Pompeii. Sau, mă rog, or fi şi unii care trăiesc cu convingerea nestrămutată că au văzut tot ce era de văzut la Pompeii, trăi-le-ar neuronu’ o sută de ani, că altul de rezervă sigur n-au.

Primul şoc vizual l-am trăit intrând în Colegiul Augustalilor, ordin preoţesc instituit de împăratul Tiberius pentru întreţinerea cultului împăratului Augustus şi celui al gintei Iulia. Mă holbam siderată la frescele din altar (sacellum) şi-mi venea să bat cruci, că la alde Iunona şi Minerva nu m-a învăţat bunica să mă închin în mod adecvat! :)) Vizavi de colegiu se află Augusteum-ul însuşi (sau Basilica), poate nu atât de impresionant pentru vizitatorul de rând al sitului, având în vedere că sculpturile şi frescele descoperite au fost mutate la Napoli, la Muzeul Naţional de Arheologie.

[Show slideshow]

După care, părăsind zona publică şi trecând la cea a reşedinţelor private, a urmat şoc după şoc: Casa del Cervi cu incredibil de bine păstratele fresce de tip „natură moartă”, Casa Sannitica, una dintre cele mai vechi vile din Herculaneum, cu ditamai etajul şi decoraţiuni din lemn prezervate bine-mersi de peste 2000 de ani, sau, în imediata vecinătate a acesteia, Casa del Mobilio Carbonizzato, cu micul altar din tablinum închinat larilor, zeii protectori ai gospodăriei (lararium). Apoi, splendidele mozaicuri din nymphaeum-ul Casei di Nettuno e Amfitrite sau scara interioară intactă din Casa del Bel Cortile. În fine, Thermaele Centrale cu mozaicul „ondulat” din tepidarium  şi labrum-ul din marmură în apodyterium, pe care nu m-aş supăra deloc să-l am pe post de chiuvetă în baie. Exact în starea în care se află. Ohooo, şi câte mai sunt, numai că nu mă ajută pe mine capul să le identific pe toate.

[Show slideshow]

Drept care, decât să mă urmăriţi pe mine cum mă schingiuiesc să reproduc ca papagalul termeni latineşti pe care nici măcar nu-i stăpânesc, n-ar fi oare mai indicat să mergeţi să vă lămuriţi singuri ce-i cu minunăţiile astea de la Herculaneum? Păi, io aş zice că ba da.

Ioana