Din nou pe Muchia Doabrei

În a doua parte a lunii septembrie, după ce m-am întors de la Budapesta, am zis să încerc un pic marea cu degetul. Adică muntele cu piciorul. Să văd dacă mă ţin şalele. Vestea bună e că mă ţin, n-am rămas înţepenită, nu m-am internat a doua zi, nu nimic. Chiar mi-a fost bine cât am mers. Vestea proastă e că mă chinui tasându-mi coloana pe drumul către munte, fie că o fac în tren, în maşină sau în autocar. Şi că nu mai am niciun chef să mă chinui. Nici măcar de dragul muntelui. Motiv pentru care a fost ultimul traseu din 2015. Nu-i nimic, să treacă gerul şi 2016 va fi anul comeback-ului, am zis!

Mare lucru despre traseu nu voi spune, am scris despre Stâncăriile Doabrei din Munţii Lotrului aici. Atunci, pe 31 decembrie 2013, am fost cam pe fugă, eram chitită să închei anul cu o porţie de înot în întuneric. Acum am avut mai mult timp, am fi vrut să ajungem în Poienile Suliţei, dar ne-am oprit în cele din urmă fix în acelaşi punct ca data trecută. De aici încolo ar fi trebuit să coborâm abrupt de tot într-o şa adâncă pe pământ extrem de moale, lipsit de orice urmă de vegetaţie. Aderenţă zero, corzi n-aveam. Deh, puteam să mă dau şi de-a berbeleacul la o adică, dar, când eşti cu discurile praf, parcă nu-ţi vine.

Dacă ar fi să fac o comparaţie, e mai fain iarna. Fără frunze care să-ţi obtureze priveliştea, stâncile capătă o cu totul altă dimensiune. Atunci, la sfârşit de decembrie, am văzut inclusiv trei capre negre pe Muchia Coşarei, la altitudini de 7-800 de metri. Fiind vorba despre un traseu nemarcat, şi orientarea în spaţiu e mult mai facilă iarna. Ne-a fost mult mai uşor atunci să ţinem muchia. Acum, la început de toamnă, aşa-zisa potecă (care, de fapt, nu prea există) era invadată de stejărei, iar faptul că prin zonă pasc turme de capre, care-şi fac propriile lor cărări, nu ajută. Da’ tot e fain şi aşa. 🙂

Cum am coborât după numai patru ore, am mai făcut o plimbare pe Valea Doabrei. Prima oară când am ajuns în zonă, prin 2008, ne scăpase reperul pentru traseul nostru, cel de pe Muchia Doabrei (un stâlp de înaltă tensiune), şi o luaserăm înainte, pe lângă munţişorul care pare placat cu scoici gigantice (nu ştiu cum îl cheamă, dar e o frumuseţe de stâncă şi merită el însuşi o plimbare până la Brezoi). Aşa am aflat de îngusta vale cu aspect de chei. Atunci ne-am blocat după o vreme, tocmai se topeau zăpezile şi ar fi trebuit să facem baie ca să mai putem înainta. Acum, Doabra era mai degrabă un firicel. Data viitoare îi vom aloca şi mai mult timp, că tot n-am aflat unde duce.

Şi asta a fost. Că de n-ar fi (fost), nu s-ar mai povesti.

Ioana

4 thoughts on “Din nou pe Muchia Doabrei

  1. TANIA

    Abia astept sa vad unde duce Doabra??? Doar terenul alunecos te-a oprit…Frumoase imagini de sfarsit de septembrie – as fi crezut ca sunt din vara, daca nu precizai. Am ales ziua de astazi, sa-ti urez: LA MULTI ANI, IOANA! multa sanatate si multe, multe calatorii! :*

    Reply
    1. Ioana Post author

      De aia am pozat măceşele, ca dovada ca nu era chiar vară :)) Da, aşa cum întârzie primăvara pe munte, aşa întârzie şi verdele pădurii :). Mulţumesc, Tania, să fie sănătate, să fie călătorii! :*

      Reply
  2. Ioana

    Chiar n-am ajuns în zona aceasta, decât pe la poale – şi pe asfalt.
    Îşi doresc sănătate maximă şi să… revii, aşa cum ţi-ai propus, în 2016! Şi pe mai departe!
    Aaaa, şi La mulţi ani! de Sfântul Ion, cu maaaare întârziere!

    Reply
    1. Ioana Post author

      Mulţumesc, Ioana, asemenea şi ţie!. Las’ să ne ureze alţii de ziua noastră, nu tot noi între noi :)) Dar, dacă vrei musai, mă cheamă şi Maria :))
      Zona e una dintre zonele mele de suflet, pe ambele părţi ale Oltului. Mai sunt atâtea “trasee” (nemarcate adică) în Lotrului, Căpăţânii şi Cozia, pe unde sper să “am treabă” în viitor…

      Reply

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.