Din ciclul Ioana şi canicula: Târâş-grăpiş pe la grotele şi foişoarele din Munţii Cernei, la 35 de grade

Dacă tot e Boboteaza (cu 12 grade pozitive ne-a regalat, dăăăă), să revenim la canicula din iunie, zic. V-am povestit deja cât de mult „ador” arşiţa şi cum m-au chinuit cele 32°C, de care am avut parte în prima zi petrecută pe munţii din zona Băilor Herculane. Ei bine, alea au fost parfum! A doua zi dimineaţă, să fi tot fost ora cinci, am dat să ies pe balcon în maieu şi pantaloni scurţi. A fost momentul în care am realizat cu groază în suflet şi deznădejde în priviri, printre picături de sudoare, că ea, canicula naibii, poate chiar mai mult decât atât.

Am stat vreo oră şi-am cugetat, tot amânând să iau o decizie. Pe de o parte mă atrăgea ca un magnet Domogledul, de la a cărui ultimă (şi singură) „cucerire” trecuseră mai bine de zece ani, pe de altă parte ideea de urcat un asemenea munte stâncos la 35 de grade, câte se anunţau, mă oripila de-a dreptul. Pe la şase şi jumătate m-am hotărât definitiv: las penitenţele pe altă dată şi nu mă sui pe niciun Domogled. Mai trebuia să-i anunţ pe băieţi că am de gând să stric gaşca. Mă rog, dacă n-o stricam eu, o strica Cosmin, care, în ciuda caniculofiliei sale pronunţate, n-avea chef de nimic în dimineaţa cu pricina.

Alin a plecat până la urmă singur spre vârf, Cosmin a rămas să se relaxeze cu o carte pe balcon iar eu m-am apucat de încropit planuri B. Am plecat din cameră imediat după ora şapte, când aerul mai era încă cât de cât respirabil, şi m-am îndreptat spre Hotelul Roman, de unde începea sus-menţionatul plan B. Ce ţi-ai putea dori mai mult la 35 de grade decât nişte grote, un traseu lejer, care se desfăşoară integral prin pădure, şi, din loc în loc, câte-o belvedere? Mda, o bere rece, corect!

Am avut ceva de mărşăluit pe şosea până la debutul traseului. 30-40 de minute. La dus a fost omeneşte, mai ales că optasem pentru papuci sport în detrimentul bocancilor, la întoarcere însă, în plin soare, mai aveam oleacă şi intram în moarte cerebrală. Şi, de data asta, nu glumesc!

Am trecut şi prin centrul istoric al Băilor Herculane. Aveam o speranţă – mică, miiiică – că lucrurile s-au schimbat de la ultima mea vizită, că voi găsi bătrânele hoteluri şi baze de tratament renovate şi afişând o nouă strălucire. Din părţi! Parcă, parcă s-a mai pus mâna pe ici, pe colo, raportat la catastrofa întâlnită în 2006, dar, per ansamblu, e fix zero. Nu mai insist pe subiect, aş risca să folosesc un limbaj nu tocmai cuşer. Nu că exprimările mele ar fi în general dintre cele mai elegante, dar dacă m-am abţinut până acum să asigur diferitelor organe şi acţiuni sexuale zborul liber pe bloguleţul meu, o s-o fac şi în continuare.

De la Hotel Roman am ajuns, în doar câteva minute, la Grota Haiducilor (Hoţilor). Mai degrabă hoţi decât haiduci, nu prea cred că bandelor de lotri, care-şi făceau cândva veacul pe acolo, le trecea prin cap să facă acte de caritate cu prada obţinută de la bogătanii vremii, veniţi la Herculane pentru odihnă şi tratament. Jianu o fost numa’ unu’, şi nici ăla n-o fost chiar ca în balade.

E frumoasă grota, are nu mai puţin de trei intrări, însă şi un mare neajuns: e mult prea accesibilă. Drept care, e fircălită de vai mama ei. De-a lungul secolelor s-au eternizat pe stâncă tot felul de siniştri, disperaţi probabil că nu vor avea parte de suficientă nemurire.

Am continuat urcuşul spre Piscul Ciorici (413 m), pe triunghi albastru. Poteca marcată e una extrem de lină, o plăcere, urcuşul e aproape insesizabil, există însă tot felul de scurtături destul de abrupte. Fiind singură, m-am cam lăsat furată de ele, aşa că am ajuns la prima belvedere, Foişorul Ciorici, în mai puţin de un sfert de oră. Not the best idea pe căldură, având în vedere că, odată ajunsă la foişor, căutam deja prin rucsac după tricouri de schimb.

În zona asta am depăşit şi singurii oameni întâlniţi pe traseu. O familie completă, bunica şi bunicul, mama şi tata + bebe în marsupiu. Mi-a fost tare drag să-i văd urcând în şir indian, asta până când s-a trezit şeful de trib să mă apostrofeze că n-aveam beţele la mine. Cam ştiam unde bate, un pic de dreptate avea şi el, dar nu m-am putut abţine să întreb: Da’ la ce-mi trebuie? Răspunsul a fost epic: Să omori viperele! Dăăăă.

Mi-a plăcut mult amplasarea foişorului într-o zonă stâncoasă, mi-au plăcut mult şi perspectivele spre amontele Văii Cernei, am renunţat însă la a face o pauză mai consistentă. Soarele devenise deja chinuitor iar umbră nu prea găseam în zonă, nici măcar în interiorul pavilionului.

De aici se coboară la o altă peşteră, Grota cu Aburi. Am lăsat aburii pentru întoarcere şi am ales să continui urcuşul spre Piscul Elisabeta (Foişorul Roşu, 629 m). În 20 de minute eram acolo.

Am citit că împărăteasa Sissi ar fi urcat în vara lui 1897 zilnic aici, la foişor, pentru a citi. Nu ştiu cât o fi de adevărat, în 1897 Sissi avea 60 de ani, suferea de inimă, anorexie şi era, fizic, foarte slăbită. Oricum ar fi, mi-e foarte uşor să-mi închipui că cineva şi-ar dori să revină zilnic la foişorul roşu, cu o carte bună sau fără. Priveliştea spre Valea Cernei în aval şi, implicit, spre staţiune, e splendidă!

La Foişorul Roşu am realizat că mă mişc prea repede. Mi-era bine în pădure, n-aveam nici cel mai mic motiv să dau codrul pe asfalt, nu stătea nimeni după mine, deci la ce atâta grabă? Ca să nu mai zic că mai aveam şi umbră în chioşc. Aşa că m-am pus pe stat. Şi am stat. Doar faptul că apa începuse să se împuţineze dramatic m-a mai urnit din loc.

N-am mai urcat până în Poiana cu Peri (768 m), mai fusesem cu ani în urmă şi nu mi se păruse din cale-afară de spectaculoasă, ci am revenit la Foişorul Ciorici, de unde am coborât, în două serpentine, la Grota cu Aburi. Acolo, în peşteră, mi s-a făcut pentru prima oară rău pe ziua în curs. Pentru că da, aburii ăia sunt reali, miros a sulf şi, ce-i mai nasol, au o temperatură de aproape 60°C. Exact ce-i trebuia caniculofobei!

Mă gândeam deja să cobor în staţiune, însă, de lângă Foişorul Ciorici, am descoperit un alt marcaj, bulină galbenă, şi un indicator: Spre Izvorul Munk. Apă, apăăăăăă! Acum să nu vă închipuiţi că am plecat fără apă la mine, ştiind ce călduri mă aşteaptă. Plecasem ca tot omul, cu doi litri regulamentari, dar cred că se evaporaseră de la dogoare, altfel nu-mi explic. :))

Am plecat spre izvor, prin urmare. Pe drum am întâlnit un al treilea pavilion, Foişorul Jubiliar (Galben). În plină pădure, fără belvedere de această dată. Apoi, de la izvor, am început să mă mişc din ce în ce mai haotic. Pe un copac era pictată o săgeată (spre Platoul Coronini), parcă erau şi ceva urme de marcaj, am luat-o în sus pe direcţia indicată, m-am blocat în tot soiul de doborâturi, m-am cam rătăcit, am revenit la izvor, am văzut că bulina galbenă continuă, m-am tot dus până a catadicsit şi ea să dispară.

Am avut surpriza de a da peste un nou pavilion, Foişorul Verde (Schneller), apoi m-am trezit că ies pe un platou dotat cu drum forestier (ăla o fi fost Platoul Coronini, habar n-am). În cele din urmă m-am plictisit şi am tăiat-o drept în jos prin pădure, pe o potecă abia schiţată şi nemarcată. Mi-a fost un pic teamă să nu mă blochez într-o ruptură de pantă sau să nu aterizez în fundul vreunor curţi şi să nu mai ştiu să ies de acolo, dar am avut noroc. Am ieşit din pădure în zona centrului istoric, în imediata apropiere a Bisericii Catolice.

Din momentul în care am simţit asfaltul sub picioare, s-a dus naibii totul. Efectiv, nu mai puteam respira. Lasă că mă duc şi beau o bere, mi-am spus, şi mă răcoresc. M-am târât cumva până la terasa Pensiunii Lorabella, situată chiar pe malul Cernei. Cunoşteam bine pensiunea, încă de acum zece ani. Au mâncare de toată isprava şi e un loc super liniştit. Mâncaserăm aici cu două seri în urmă, tot aici mâncaserăm şi cu o zi în urmă, chiar de două ori.

De data asta n-am mai putut mânca, cu toate că era trecut de prânz. N-a apucat doamna care servea să-mi aşeze bine ciorba în faţă, că mi s-a făcut din nou rău. Am fugit să plătesc şi apoi să fac cumva să ajung la pensiunea mea. Numai că, ce să vezi, n-am mai găsit pensiunea. Pur şi simplu. Blackout total. Nu mai ştiam unde-i, cum arată, nu mai ştiam nimic. Asta după ce bătusem drumul ăla de şase ori în ultimele două zile, dintre care de patru ori pe jos. Pe băieţi degeaba îi sunam să vină să mă recupereze, vorbisem cu amândoi mai devreme şi nu era niciunul prin zonă.

Mult a durat până să-mi revin cât de cât şi să realizez că nu mutase de fapt nimeni podul peste Cerna, aşa cum mi se păruse iniţial. Mult a durat şi până mi-a trecut panica legată de un potenţial AVC. A fost cu happy end până la urmă, dar sper că mi-am învăţat lecţia pentru viitor: când temperatura sare de 30°C, stai dracu’ pe curul tău!

Ioana     

4 thoughts on “Din ciclul Ioana şi canicula: Târâş-grăpiş pe la grotele şi foişoarele din Munţii Cernei, la 35 de grade

  1. Maria

    Cum ai mestesugit tu pozele astfel incat parca alternativa ta pentru Domogled a fost chiar mai faina!
    Oricum, o cascada ti-ar fi trebuit tie ca sa, citez, te regalezi.
    Imi prinse bine postarea caci mai invatai un cuvant.

    Reply
    1. Ioana Post author

      Nu-i mai fain, şefu, nici vorbă! Cu toate că, nu ştiu, când am fost eu pe Domogled era o atmosferă din aia specială, cu multă ceaţă şi pini în alb şi negru, e posibil să-mi fi închipuit eu că-i chiar mai frumos decât e în realitate.
      Da, da, o cascadă pentru regalarea supremă n-ar fi stricat deloc!

      Reply
  2. Tania

    La Grota Haiducilor, scrisul pe pereti, este din epoca primitiva? Sau apartine unor primitivi? Ai curaj nu gluma sa umbli haihui de una singura prin munti, prin paduri…Peisaje superbe, foisoarele binevenite pentru o scurta pauza.:*

    Reply
    1. Ioana Post author

      E din toate epocile scrisul ăla, mai puţin din cea primitivă :)) Se vede în poza de detaliu, am mesaje din 1836, 1844 şi 1982. Există, evident, destule şi din actualul mileniu.
      Apăi nu ştiu şi cu curajul ăsta. Începe să mă cam lase. În ultimul timp dau pe oriunde mă duc de urme şi balegi proaspete de urs, parcă nu-mi mai vine, mai ales prin pădure. În zona Secuimii, unde traseele nu sunt umblate mai deloc, zău că n-aş îndrăzni să fac doi paşi singură în pădure. Parcă nici în doi nu m-aş mai simţi foarte confortabil.
      Dar traseul ăsta a fost exact ce mi-a trebuit. Nu ştiam ce reacţii pot avea de la căldura aia infernală, cât oi avea chef să urc, dacă n-aş fi fost singură m-aş fi stresat aiurea, ar fi existat presiunea (în capul meu, că nu ar fi avut nimeni altcineva vreo problemă) că trebuie să duc traseul până la capăt în orice condiţii, că nu trebuie să o lălăi prea mult, din astea.. :*

      Reply

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *