Din ciclul Ioana şi canicula: Crovul Mare din Munţii Mehedinţi

Într-o lume perfectă aş pune mâna pe foarfecă şi aş ciopârţi scara Celsius până n-ar mai rămâne mare lucru. Zece grade, atât, de la 15 la 24. Cu plus. Mă refer strict la temperatura aerului, să ne-nţelegem, bere călîie n-au decât să bea duşmanii. Ideea e că de la 25 de grade în sus încep să sufăr. Tot ce trece de 30 e deja barbarie, iar dacă în atare condiţii mă mai şi pune dracu să urc vreun munte, toate ONG-urile pământului ar trebui să lase #rezist-urile, Roşiile Montane sau animăluţele fără stăpân şi să se ocupe numai de mine.

Primul val serios de caniculă l-am prins anul ăsta la Băile Herculane (21-22 iunie). Mai poposisem la Herculane cu zece ani în urmă, tot în compania lui Cosmin. Aspectul fantomatic al centrului istoric, combinat cu cel ultramanelist al zonei de hoteluri, mi-a indus atunci o asemenea furie surdă, încât, în mintea mea, faimosul „Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane” al lui Radu Gyr s-a transformat într-un sincer „Împuşcă-te, Gheorghe, împuşcă-te, Ioane”. La fel cum „Nu uita că eşti român” devenise brusc „Ia-mă, Doamne, stinge-mi neamul”.

Dincolo de nervii legaţi de păcatul major al ţării, acela de-a fi locuită, Munţii Mehedinţi, scunzi, stâncoşi şi-ai dracu’, m-au sedus însă iremediabil, aşa cum n-ar fi reuşit s-o facă nici măcar vreun Rudolph Valentino la vremea lui. Dacă, printr-un miracol, Herculanele şi-ar recăpăta farmecul interbelic, n-aş avea nicio jenă să afirm cu voce tare că da, uite, pentru mine ăsta-i cel mai frumos loc din România! Cam greu însă cu miracolele în ultima vreme…

Atunci, în 2007, am „cucerit” cele două Vârfuri Domogled, pe cel mare şi pe cel mic (1105, respectiv 1099 m), cu revenire în Herculane prin Cheile Prolazului. Recunosc că am subestimat grav mogâldeţele, mâncam încă Făgăraşi pe pâine în perioada aia, mă gândeam la o plimbare relaxantă înainte de masă, care s-a dovedit până la urmă a fi un traseu de toată isprava, de vreo 7 ore, cu pante nu tocmai molcome şi zone expuse, de stâncărie. Ne-a prins şi furtuna pe traseu, ne-am pierdut la un moment dat (ca măgarul) în ceaţă, au existat şi momente în care, bâjbâind prin necunoscut, am înjurat generic de toţi sfinţii, ba nu mai lipsea mult şi ajungeam să ne expunem reciproc fanteziile parasexuale legate de morţii şi răniţii celuilalt. Ceea ce, jur, nu s-a mai întâmplat vreodată în cei 20 de ani de când urcăm muntele împreună.

La final însă, concluzia a fost una singură: oau, ce traseu fain! Mi-au rămas pe retină imagini alb-negru, cu pini endemici ancoraţi aproape orizontal pe versanţii golaşi. În rest, jumătate amintire, jumătate închipuire. În zona somitală, ceaţa era atât de densă, încât rătăceam ca bezmeticii în căutarea următorului marcaj aplicat pe vreo stâncă. Privelişti? Ioc. Nici către Băile Herculane, nici către Munţii Cernei, către nimic. Mister total. Liber la imaginat belvederi!   

Mno, după cum ziceam, am revenit la Herculane după zece ani, la începutul celei de-a treia decade a lui iunie. Am revenit cu belvederile alea ne-ntâmplate în cap şi cu convingerea că Munţii Mehedinţi sunt în realitate chiar mult mai frumoşi decât mi se dezvăluiseră mie într-o zi cu ploaie multă. Visam să revin pe Domogled, dar mai cu seamă visam la crovuri, polii, doline şi uvale. Pe toate le visam: Crovul Mare, Poienile Porcului, Crovul Medved, Poiana Beletina, Poiana Mare.

Numai că, ce să vezi: după o zi cu temperaturi plăcute, petrecută în mare parte la Târgu Jiu şi Drobeta- Turnu Severin, s-a trezit canicula să dea peste Banat fix când aveam eu munte de urcat. La Herculane se anunţau 32°C iar la cinci dimineaţa nişte fete de la meteo mă avertizau pe diverse posturi de ştiri că e risc de stres termic. Nu ştiam ce-i ăla stres calificat, recte termic (mă rog, aveam să aflu a doua zi, dar să nu anticipăm), însă stresul ordinar nu mai era un risc, devenise certitudine.

Problema cu Munţii Mehedinţi e că nu-s nici Făgăraşul, nici Retezatul. Sper că nu mă înşală memoria, citisem cândva că la fiecare 200 de metri câştigaţi în altitudine, temperatura aerului scade în medie cu un grad. Or, dacă pleci din Sibiu la 32 de grade, la Bâlea Lac ai toate şansele să mai rămâi cu 23. Ajungi în creastă, deja ai scăzut la 21. Te mai ajută şi vântul. Când însă pleci de la 200 de metri şi ajungi la 900-1000, nu te mai ajută nici muma tuturor organizaţiilor umanitare. Iar dacă partenerii de  drumeţie îţi mai sunt şi caniculofili termofili, nu-ţi rămâne decât să adaptezi din nou nevoilor tale poezia-manifest a lui Radu Gyr: „Împuşcă-te, Ioană (cu bis)!”

Măcar am avut avantajul de a fi factorul de decizie cu privire la traseu, eu fiind cea care se dăduse cu fundul de pământ că vrea la crovuri. Dacă la Beletina şi Poiana Mare am renunţat instantaneu, pe celelalte încă nu eram dispusă să le abandonez.

Din Herculane şi până în parcarea de unde începe traseul sunt aproximativ 19-20 de kilometri. I-am parcurs cu maşina, în amonte pe Valea Cernei. Sunt de fapt patru trasee care pornesc din acelaşi loc, noi am optat pentru crucea roşie, că, deh, la astfel de temperaturi sahariene chiar s-ar putea să am nevoie de o chestie care face nino-nino şi are pictate cruci roşii pe ea.

Am urcat o vreme prin pădure, nu ştiu cât să fi fost că nu m-am uitat la ceas, oricum până într-o oră. Pădurile Munţilor Mehedinţi sunt fabuloase, cu lapiezurile albe care răsar la tot pasul printre mesteceni, unde mai pui că mai oferă şi elixirul termofobilor, adică oareşce umbră. Poteca e nici aşa, nici aşa, nu te loveşti nici cu nasul de pământ, dar nici nu eşti pe alee în parc, să zicem că are pantă medie.  

În schimb, când am ieşit în de altfel splendida Poiană a Tâmnei şi am traversat-o cu soarele bătându-mă în şapcă, prin ierburi de înălţimea unui stat de om, parcă parcă am început să visez la o terasă pe malul Cernei şi la beri curgându-mi valuri, valuri pe gâtlej în jos.

Am lăsat sălaşele din poiană în urmă, ne-am continuat urcuşul prin pădure, pentru circa o milisecundă, pentru că apoi codrul a cedat definitiv teritoriul stâncăriilor calcaroase iar pe mine m-a lăsat definitiv pradă căldurii. Na, tu, coace-te! Şi m-am copt.

Termonervii mei au mai fost atenuaţi de frumoasa belvedere către Munţii Cernei, apoi de intrarea în spectaculoasele Chei seci ale Tâmnei, de pinul negru de Banat aninat de pereţi, însă atunci când, în fine, am ieşit în Crovul Mare după ceva mai mult de două ore de la plecare, vedeam deja tulbure. Nici măcar tulburel.

Poienile Porcului nu sunt deloc departe, urmate imediat de Crovul Medved, dar mie, una, mi se luase cu totul. Tare-s frumoase poienile astea închise între stânci, însă eu nu mai simţeam decât nevoia de a mă trânti la umbră, sub un copac, şi de a-mi extrage picioarele fumegânde din menghina bocancilor. Cheful de a lua decizii se dusese pe pustii, ziceţi-mi unde să merg şi merg. Fără plăcere, fără durere, fără nimic.

Până la urmă s-a luat decizia să coborâm pe acelaşi drum şi să încercăm un alt traseu dincolo de apă, în Munţii Cernei. Despre el voi scrie data viitoare, că iar m-am întins ca o ţaţă la palavre.

Concluzia mea e că Munţii Mehedinţi rămân acolo, sus în topul celor mai frumoase masive montane din România, dar că, pentru a te putea bucura cu adevărat de ei, ori te duci în martie-aprilie, ori în octombrie-noiembrie. Bine, dacă nu te cheamă Cosmin şi consideri că temperatura ideală e între 36 şi 40°C. Sau dacă nu te cheamă Alin şi la 32°C urci muntele în bluză termo cu mânecă lungă, că parcă-i un pic răcoare.

Ioana

3 thoughts on “Din ciclul Ioana şi canicula: Crovul Mare din Munţii Mehedinţi

  1. Tania

    M-am bucurat ca n-ai pus imagini din Herculane,prefer sa-mi ramana in memorie, asa cum l-am vazut cu multi ani in urma.Suficient ce am vazut la TV , degradare…Pacat!
    Muntii Mehedinti, intr-adevar foarte frumosi! Destul de greu traseu, dar merita pentru privelistile superbe.Bravo,Ioana :*

    Reply
    1. Ioana Post author

      O să te dezamăgesc :(. Am şi nişte poze din centrul vechi, mă gândeam să le postez într-un articol viitor. Faţă de cum era acum 10 ani, am văzut o mână de clădiri renovate. Faţă de cum mi-aş dori să fie, e jale. Vedem, poate peste 10 ani merg iar! Mersi, pup!

      Reply
  2. Pingback: Munţii Cernei – Nişte scări de lemn şi-o lecţie de viaţă | De pe drum …

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *