De la Turnu Roşu la Chica Pietrelor. Şi înapoi.

Când eram eu mică (sau, mai degrabă, tânără :D) şi încă în stare să-mi car casa în spinare timp de patru-cinci zile, respectiv încă dispusă să petrec patru-cinci nopţi legate în casa aia de o căram în spinare, ascensiunile noastre spre creasta Făgăraşilor (străbatere de la vest la est) începeau, invariabil, din Sebeşu de Sus, iar primul bivuac se întâmpla, la fel de invariabil, la Cabana Suru (devenită, la un moment dat, ruina fostei Cabane Suru).

Ştiam, desigur, că traseul de creastă începe oficial din Valea Mărului, de lângă Olt, numai că informaţiile despre starea traseului nu erau pe-atunci dintre cele mai încurajatoare. Unde mai pui că citeam periodic în „Tribuna” locală despre turişti cehi/polonezi/redegişti recuperaţi de Salvamont de pe dealurile Tălmaciului, unde ajunseseră de bine ce era marcat şi întreţinut începutul de bandă roşie. Deci, nu. Tot mai bine rămâneam noi la varianta consacrată.

Despre celălalt traseu care urcă din Valea Oltului, de la Turnu Roşu la Chica Pietrelor, unde face joncţiunea cu banda roşie, n-am aflat însă decât relativ recent, să tot fie patru-cinci ani de atunci. Nu ştiu cum mi-o fi scăpat, nu ştiu nici măcar dacă era practicabil în anii mei de glorie. Oricum, de când am aflat, am tot zis că mă duc.

Aş fi vrut să se întâmple minunea primăvara sau toamna târziu, nu prea mă coafa ideea de a urca în patru ore 1200 de metri pe verticală la 30°C, mai ales că altitudinile nu sunt atât de mari încât să speri că te mai salvează vântul de creastă. Se pare însă că, mai nou, ăsta-i norocul meu: ori caniculă, ori furtună, ori amândouă.

Am ajuns până la urmă la Chica Pietrelor pe 19 august anul curent, împreună cu Cosmin. Am fost mirată spre şocată să constat că, în momentul în care personalul a oprit în gara Turnu Roşu, din el s-au revărsat zeci şi zeci de oameni. Practic, s-a golit trenul. Am dezlegat repede misterul. Hramul Mănăstirii Turnu Roşu, deţinătoare de ceva icoană făcătoare de minuni sau gen, era de vină.

Partea proastă e că, undeva în centrul comunei, ne-am pricopsit cu un companion absolut nedorit, băut şi, cel mai probabil, dus grav cu pluta. Din fericire pentru mine, persoana lui Cosmin i s-a părut ceva mai interesantă decât persoana mea, aşa că s-a apucat să-l terorizeze pe el cu informaţii de insider despre toţi popii şi psihiatrii din judeţ. A ţinut-o în tirade până la mănăstire, cale de aproape 4 kilometri de drum în urcuş, tirade întrerupte doar de câte un puseu de înjurături, atunci când treceau maşini şi nu opreau să-l adune.

Să-i zici „Marş în morţii mă-tii!” nu cred c-ar fi fost o idee tocmai bună, nu părea să-i displacă prea tare ideea de violenţă. Drept care, m-am înfiinţat în capul plutonului şi am încercat să impun un ritm cât mai îndrăcit, doar-doar oboseşte naibii şi ne lasă în pace. Vezi să nu! De omul crescut şi trăit o viaţă întreagă în pantă n-ai scum să scapi, fie el cât de distrus. Mai gâfâia, mai grohăia, dar nu reuşeam să câştig nici măcar un metru faţă de el. Problema e că, aproape alergând ăia patru kilometri, am reuşit să mă obosesc eu pe mine, de vai mama mea când a început poteca propriu-zisă. :))

Care potecă propriu-zisă nu începe chiar de la mănăstire, mai urmează de acolo circa un kilometru de drum forestier. Deci 5 km de drum forestier, cu totul. De fapt, 10, că la întoarcere erau tot acolo. Şi care potecă are o pantă de-ţi vine să plângi în pumni. Mă rog, nu e numai înclinaţia, e şi faptul că s-a coborât în draci cu motoarele pe acolo, că asta-i ţara nimănui, csf, ncsf. Ca urmare, poteca e într-o stare jalnică, zigzagul schiţat de ea aproape că a dispărut, probabil că pe ploaie alunecă ca dracu, în fine.

Cert e că atunci când, după 30 de minute de relativ chin, am terminat cu urcuşul pe muchia Hula Pietroasă şi am am ieşit în soare, la un loc de popas cu masă şi bancă de lemn, parcă mi s-a arătat însuşi Iisus, nu alta.

De aici încolo, panta se mai potoleşte, poteca trece succesiv prin pădure de foioase, apoi de brad, printr-o zonă de afiniş, pentru a ieşi, în fine, în golul alpin. Oricum, aşa de tare mă leşinaseră goana iniţială împreună cu poteca aia enervantă, încât până la capătul traseului n-am mai reuşit să-mi abandonez noul stil de mers, zis şi „ca pişatul boului”. Am fost de-a dreptul şocaţi, atât eu cât şi Cosmin, când, chiar sub Chică, am ajuns din urmă un grup mai mare. Cum, dom’ne, cum? :))

Chica Pietrelor (1606 m) nu-i tocmai un vârf, nu-i nici chiar o şa. Dar e locul în care crucea roşie, pe care am urcat noi, „se varsă” în traseul de creastă principală, marcat, evident, cu bandă roşie. Iar zona e spledidă. Am mai urcat un pic înspre Chica Lacului (1640 m), dar începuse să picure, furtuna din Munţii Lotrului dădea semne că ar trece Oltul şi s-ar muta în Făgăraşi, aşa că ne-am apucat să coborâm, mai ales că aveam şi un tren de prins.

Am avut emoţii tot drumul că ne aşteaptă dobitocul ăla la mănăstire ca să coborâm împreună, dar am avut noroc. Identificase probabil alte victime între timp. Norocul ni s-a terminat însă când am ajuns în comună şi am fi băut şi noi, ca tot omul, o bere. Am văzut un magazin deschis, dar era tocmai magazinul din care, dimineaţa, ieşise dobitocul sus-menţionat cu berea în mână. Riscul ni s-a părut prea mare. :)) Şi, în ciuda asigurărilor date de localnici, altul n-am mai găsit până la gară. Ghinion!

Ioana

5 thoughts on “De la Turnu Roşu la Chica Pietrelor. Şi înapoi.

  1. Tania

    Hai că ai rămas vesela, in ciuda traseului dificil, in ciuda companionului nevorbit🤗 Ce priveliste, sus, la banca…as sta acolo ore-n sir, departe de “civilizație”.Superb, Ioana😘

    Reply
    1. Ioana Post author

      Chiar ziceam cu Cosmin, că ar fi fain să urcăm doar până la banca aia pe la mijlocul lui octombrie, când totul va fi colorat, să stăm acolo o zi întreagă 🙂

      Reply
    1. Ioana Post author

      Aia-i nimic! În timp ce cădea prima zăpadă în Făgăraşi, eu mă luptam să supravieţuiesc mai întâi furtunii Xenophon şi, apoi, ciclonului Zorbas. :)))

      Fără glumă acum, jurnaliştii sunt nişte cretini, fără urmă de îndoială. Am zis! Erau ai mei panicaţi, la ştiri numai despre ciclonul vieţii se mai vorbea, despre turişti disperaţi să părăsească insula, nici nu vreau să mă gândesc cum ar fi fost acum 20-25 de ani, când nu existau telefoane mobile şi n-ar fi putut da de mine să le zic care-i treaba…

      Reply
  2. Pingback: Miez de octombrie la Cabana Suru | De pe drum …

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.