Curtea Domnească din Târgovişte

Are şi ploaia părţile ei bune. De exemplu atunci când ţine lumea-n casă şi îmi permite să mă regalez preţ de mai bine de jumătate de oră cu minunăţiile Curţii Domneşti de la Târgovişte. Fără concurenţă, în calitate de vizitator unic. Drept e că am pus şi eu umărul ca să-mi asigur exclusivitatea. La nouă fără cinci, deci cu cinci minute înainte ca ansamblul să-şi deschidă oficial porţile, bubuiam deja în ele. La modul figurat, desigur, că nu m-am apucat să le asediez cu pumnii şi picioarele, portiţa era oricum descuiată, deranjul a constat doar în faptul că unul dintre angajaţi a fost nevoit să-şi întrerupă savuratul cafelei înainte de vreme.    

Se pare că nu s-a supărat nimeni, ba, mai mult, am scăpat şi fără să plătesc taxa foto. Aparatul care-mi atârna la gât nu merita prea mare atenţie, mai era şi ploaia aia enervantă, s-o fi gândit omul că-i păcat să-mi ia banii pentru nişte amărâte de poze cu stropi pe lentilă.

Odată intrată, m-am repezit direct către obiectivul care mă interesa cel mai mult, Biserica Domnească. Exteriorul ca exteriorul, o biserică clasică muntenească cu cărămidă aparentă, nu mi s-a părut a avea nici pe departe eleganţa Bisericii Sf. Nicolae de la Dealu, în schimb interiorul mi-a generat oareşce piele de găină. Pare-se că n-a murit nici patriotismul meu chiar cu totul, se mai activează pe alocuri, mai ales atunci când se trezeşte simultan faţă în faţă cu nouă dintre cei mai cunoscuţi voievozi ai Ţării Româneşti. Nu în carne şi oase, evident, ci în tablouri votive, dar tablouri votive adevărate, din vremea Brâncoveanului, fără legătură cu sinistroşeniile optzeciste de la Dealu.

Intenţionat nu-mi bătusem prea tare capul înainte cu tablourile votive din pronaos, voiam să-mi rezerv plăcerea de a descoperi unul câte unul numele înscrise cu litere chirilice pe peretele vestic. Mno, se pare că nu-s chiar atât de grozavă pe cât îmi închipui. Nici pe departe. Cu greu am reuşit de la mine putere să descifrez parţial trei nume, Petru (Cercel), Mihai (Viteazu) şi Cantacuzino (Şerban). Am scos tableta, am mai făcut o încercare cu alfabetul chirilic român în faţă, tot degeaba. Noroc că-s alţii mai deştepti. De la stânga la dreapta, sunt zugrăviţi următorii domnitori: Neagoe Basarab, Matei Basarab, Constantin Brâncoveanu, Petru Cercel, Mihai Viteazu, Radu Şerban, Constantin Şerban (Cârnul), Şerban Cantacuzino şi Radu Mihnea. N-aş putea afirma că mi-s toţi nemaipomenit de simpatici, dar mai bine mă abţin să-mi dau prea mult cu părerea pe tema asta, mai ales că topul antipatiilor e dominat tocmai de cel declarat sfânt iar spre vârful topului simpaticilor s-a cocoţat tocmai ăla despre care se spune că ar fi fost un pic pidosnic.  

Tot în pronaos, la picioarele galeriei cu chipuri de domnitori, e aşezat sarcofagul Elinei Năsturel Herescu, Elina Doamna, soţia lui Matei Basarab, probabil cea mai erudită dintre nevestele de domni români. Sarcofagul, operă a lui Elias Nicolai, meşter pietrar din Sibiu, e gol, osemintele Basarabilor fiind strămutate la Arnota după profanarea mormintelor de către turci.

Am zăbovit o vreme în naosul bisericii. Dincolo de faptul că nu mă prea pricep la sfinţi şi cu atât mai puţin la icoane, că nu caut nimic de pupat, că iconostasul era în reparaţii, m-a încântat senzaţia de autentic. Nu s-au păstrat picturile din vremea ctitorului, Petru Cercel, în schimb s-au păstrat în mare parte cele refăcute în anii 1696-1698. Iar acolo unde nu s-au păstrat, peretele a fost lăsat în pace, mulţumescu-Ţi, Doamne! Legat de senzaţia de a nu împărţi cu absolut nimeni Biserica Domnească, nu pot folosi decât un singur cuvânt: priceless.

 

Lângă biserică sunt ruinele palatului ridicat pe trei nivele de acelaşi Petru Cercel. Interesant personaj! Fratele vitreg al lui Mihai Viteazu n-a apucat decât doi ani de domnie (1583-1585), dar e unul dintre foarte puţinii voievozi români care-mi aduc pe buze întrebarea: Ce-ar fi fost dacă…? Asta pentru că nu cred să fi existat domnitor muntean mai luminat, mai hotărât să smulgă Ţara Românească din Evul Mediu, s-o pună pe făgaşul Renaşterii occidentale. N-a fost să fie. A pierit şi el în apele Bosforului, ca mulţi alţi domnitori căzuţi în dizgraţia Porţii, dar staţi liniştiţi, n-o să-l canonizeze nimeni pe ăsta, prea i s-a dus faima de homosexual.

Dacă mă întrebaţi pe mine, i s-a dus degeaba. Omul trăise ani de zile la curtea lui Henric al III-lea, regele Franţei, şi adoptase stilul vestimentar în vogă pe atunci la Fontainebleau, cu cercel în ureche cu tot. O apariţie probabil şocantă pentru boierimea munteană tradiţionalistă, care nu cred că auzise încă de metrosexualitate. Mai mult, părerea mea e că un homosexual cu pretenţii la tron are maxim copii legitimi, făcuţi din datorie, pentru asigurarea continuităţii dinastiei, şi nu o căruţă de copii naturali, făcuţi din pură plăcere, aşa cum s-a întâmplat în cazul lui Petru.

Cert e că mi-ar fi plăcut tare mult să văd nu doar nişte ruine, ci palatul renascentist în toată splendoarea lui, aşa cum îl gândise şi construise cândva Petru Cercel. Am văzut în două fotografii pe net încercări de reconstituire, nu m-au prea convins, prea multe elemente brâncoveneşti faţă de cum mi-l închipui eu, o rudă ceva mai sărăcuţă a castelelor manieriste de pe Valea Loarei.

 

Am părăsit ruinele palatului aproape în fugă, tocmai ginisem primele grupuri organizate care aşteptau în blocstarturi la poartă, gata să ţâşnească. M-a apucat groaza doar închipuindu-mi că m-ar putea bloca tocmai pe scara spiralată din Turnul Chindiei (în caz că aţi uitat, sunt claustrofobă cu patalama), aşa că am zbughit-o spre turn şi apoi pe scări în sus, de parcă pe urmele mele s-ar fi aflat hoarde de huni şi vizigoţi.

De pe platforma unui etaj intermediar am observat însă cu uşurare, printr-un gemuleţ, că cele două grupuri n-aveau încă de gând să mă „atace”, ci o luaseră în dreapta, spre Biserica Sfânta Vineri. Foarte bine, am putut astfel să-mi văd liniştită de expoziţia dedicată lui Vlad Ţepeş, voievodul considerat responsabil de construcţia turnului. Nu ştiu de unde până unde, dar eram convinsă că Turnul Chindiei a fost la viaţa sa castel de apă. N-a fost. Mai degrabă foişor de foc.

Ajunsă la etajul superior (al treilea), etaj care a fost adăugat ulterior, în secolul al XIX-lea, m-am luptat o vreme cu zăvorul care-mi bloca accesul pe terasă. L-am dovedit în cele din urmă, cu preţul unei unghii rupte. La întoacere, l-am tras la loc. Numa’ de-a naibii! Până să-l trag la loc, am rămas însă minute bune pe terasă. E spectaculos turnul, nu-i greu de înţeles de ce a devenit simbolul Târgoviştei, dar parcă tot panorama asupra întregii Curţi Domneşti, pe care o oferă cu generozitate, e mai spectaculoasă.

 

Până la momentul coborârii din Turnul Chindiei, totul fusese perfect. Apoi n-a mai fost. Aş fi vrut să mai intru o dată în Biserica Domnească, să arunc o ultimă privire asupra galeriei votive, dar n-am mai avut loc. Se umpluse până la refuz. Am vrut să vizitez cealaltă biserică, Sfânta Vineri (Biserica Domnească Mică). Era un grup înăuntru, am aşteptat răbdătoare să iasă, dar odată cu el a ieşit şi custodele, care mi-a încuiat uşa-n nas. Am încercat să protestez, se pare însă că n-am fost în cea mai bună formă, l-a durut pe ăla fix în dos de protestele mele. Ştia una şi bună, că el are de preluat un alt grup de nu ştiu unde şi că să mă uit pe geam că văd destul. Mda, să se uite mă-ta!

Casa Doamnei Bălaşa am găsit-o închisă, aşa că m-am îndreptat spre singurul obiectiv vizitabil rămas, Casa Dionisie Lupu, care găzduieşte un muzeu al tiparului şi al cărţii vechi româneşti. Acolo mai aveam un pic şi luam la bătaie o ghidă sau învăţătoare sau ce dracu era aia, care lătra la nişte bieţi copilaşi de 8-9 ani, pe un ton de care l-aş fi crezut capabil doar pe un urmaş legitim de-al lui Dan Negru, făcut musai cu Dana Grecu. Şi, pe lângă că lătra, mai lătra şi tâmpenii învăţate pe de rost, o înşiruire aiuristică de nume, ani şi denumiri, să fie sigură că bietele victime vor urî istoria câte zile vor avea. De fapt cine ştie, poate nu pricep eu cum stă treaba şi toţi puştii ăia de clasa a II-a, odată ajunşi acasă, şi-au aruncat tabletele şi consolele cu jocuri pe geam, au deschis un Fan Club Chiril & Metodiu şi au cerut cu urlete şi tăvăleli părinţilor să le cumpere octoihuri şi penticostare. Obligatoriu în slavonă, desigur.

Tot în muzeul tiparului, învârtindu-mă printre cărţi –facsimile în proporţie covârşitoare – mi-au căzut ochii pe două traduceri după lucrări de-ale lui Dimitrie Cantemir. Una în germană, publicată la Berlin, cealaltă în engleză, tipărită la Istanbul. Amândouă din secolul al XVIII-lea, aproape contemporane cu cărturarul. În viaţa vieţilor mele nu mi-a trecut prin cap să mă apuc să citesc din Cantemir, dar, aflată în faţa acelor traduceri, nu ştiu ce m-a apucat, am resimţit aproape fizic dorinţa de a băga mâna prin sticlă după ele, de ale scoate şi răsfoi. Revenită acasă, la Sibiu, mi-am comandat Descrierea Moldovei. Nu i-a venit încă rândul la citit, dar se va întâmpla şi asta, sper s-o pot duce până la capăt, ideea e că n-am vizitat chiar degeaba muzeul dacă s-a lăsat cu cumpărarea unei cărţi scrise acum 300 de ani.

    

Cam asta a fost. Planul iniţial includea şi o plimbare tihnită prin Parcul Chindiei, însă ploaia s-a opus cu vehemenţă, a ţinut-o tot într-o răpăială până seara târziu, csf, ncsf. Normal că a doua zi, când mă îndreptam spre gară, cerul era albastru ca peruzeaua, dar poveştile despre cum m-a făcut mama fără noroc le lăsăm pe altă dată, zic.

Ioana

3 thoughts on “Curtea Domnească din Târgovişte

  1. Tania

    Noroc ca mai sunt si unele dovezi ale istoriei noastre nealterate de tehnologie…daca erau la Bucuresti, probabil ca se intervenea .Bine ca esti mai indrazneata…un zavor sa-ti stea in cale ?:-) 🙂 🙂

    Reply
    1. Ioana Post author

      N-am făcut nimic ilegal… cred :)) Toată lumea face poze de pe terasa aia, am presupus că am găsit zăvorul tras pentru că am fost cel mai matinal dintre vizitatori. Atâta doar că se cam înţepenise şi am rămas fără o unghie după ce l-am atacat cu avânt :))

      Reply
  2. Pingback: Pauză de cafea la Târgu Jiu. Şi de Brâncuşi. | De pe drum …

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *