Creta – Jumătate de zi la Heraklion

În prima dimineaţă petrecută în Malia, m-am trezit – ca de obicei – înainte de şase. Cum micul dejun se servea începând cu ora 07:30, m-am flendurit ce m-am flendurit între cameră şi balcon, am băut vreo două cafele, am fumat vreo trei ţigări şi am ajuns, într-un final, la concluzia că mai dă-l şi-n mă-sa de mic dejun.

Drept care, n-am mai aşteptat să se trezească nimeni şi m-am înfiinţat în staţia de autobuz. A venit autobuzul, confortabil şi relativ gol, iar după circa o oră, să fi tot fost în jur de opt şi jumătate, coboram în staţia finală, autogara din capitala insulei, Heraklion.  

Mbon. Am început să cobor către mare, cu destinaţia port. Pe măsură ce mă apropiam de apă, vântul creştea în intensitate, venea câte-o rafală de ciclon Zorbas de simţeam efectiv cum îmi desprinde tălpile de pe sol. Mă întrebam deja dacă n-ar fi o idee mai bună să las în pace portul şi cetatea veneţiană şi să mă afund cât mai adânc în oraş, să mai beau o cafea şi să aştept vremuri mai bune.

Apoi am zărit însă portul, apa părea liniştită, hai că-i ok. Dăăăă. Era ok pentru că, aşa cum e şi normal, portul e protejat de diguri din toate părţile. Când m-am lansat însă pe limba de pământ care duce la intrarea în Koules (Castello a Mare) sau, mai pe româneşte, cetatea veneţiană, şi m-a izbit din senin un val în freză de mi-am blestemat de morţi şi răniţi ideea tâmpită de a mă fi rimelat de cu dimineaţă, parcă nu mai era chiar atât de ok. Pfff, şi eu care aveam de gând să mă plimb pe dig până la farul din capăt!

Mno, în condiţiile date, le-am lăsat naibii de faruri, duşuri şi tsunami-uri în miniatură şi m-am refugiat în fortăreaţă. Se plăteşte intrare, dar preţul e modic, 2 Euro dacă îmi amintesc bine.

Veneţienii au ajuns stăpâni peste Creta în împrejurări care nu-mi sunt tocmai limpezi şi, sincer, mi-e lene să fac acum muncă de documentare pe tema asta. S-au încheiat tot felul de tratate dubioase după mizeria aia de Cruciadă a patra, cea în care simpaticii de occidentali catolici s-au pornit maram să recucerească Ierusalimul din mâinile urmaşilor ayyubizi ai marelui Saladin, s-au poticnit însă în 1204 fix în Constantinopolul bizantin, pe care l-au jefuit şi distrus atât de temeinic, de ar fi crăpat de invidie până şi hoardele mongole la vederea unor asemenea atrocităţi.

În fine, Creta bizantină a fost, pare-se, dăruită conducătorului cruciadei, marchizul Bonifaciu de Montferrat, care i-a vândut-o dogelui veneţian sau i-a dat-o în contul unor datorii tot în legătură cu cruciada vieţii, în care flota fusese pusă la dispoziţie de Republica Veneţiană, habar n-am. Apoi veneţienii s-au tot chinuit câţiva ani buni să intre de facto în posesia Cretei şi nu prea le ieşea că-i hărţuiau fraţii genovezi, până la urmă au reuşit şi s-au apucat să construiască oraşe şi fortificaţii. Printre care şi Koules.

Şi, se pare că veneţienii erau de-a dreptul maeştri când vine vorba despre construit ziduri şi fortificaţii, având în vedere că otomanii au avut în secolul al XVII-lea nevoie de nu mai puţin de 21 de ani de asediu pentru a cuceri Candia, cum îi spunea pe-atunci Heraklionului.

Mi-a plăcut cetatea. În sălile de la parter sunt câteva expoziţii, ceva colecţii antice, tunuri şi ghiulele, amfore şi ancore, nimic care să mă dea pe spate, am şi uitat de ele după ce-am vizitat în ziua următoare cu adevărat impresionantul Muzeu de Arheologie din acelaşi oraş. În schimb, terasa de la etaj mi s-a părut încântătoare, e o adevărată plăcere să stai şi să priveşti în neştire marea dezlănţuită fără ca ea să poată ajunge la tine decât printr-un fel de praf de apă, pe care doar obiectivul aparatului foto l-o fi perceput drept deranjant, eu sigur nu.

Până să părăsesc fortăreaţa, parcă se mai liniştise şi marea, se mai potolise şi vântul, am reuşit să ajung la mal fără alte duşuri surpriză.

Între timp mă sunase Monica, vorbise cu restul fetelor să ia autobuzul de 11:00 şi să mi se alăture, urmând să mergem împreună la Knossos. Cum până să ajungă ele îmi mai rămâneau cel puţin două ore de pierdut, m-am gândit să le pierd cu folos, respectiv să dau o tură prin centrul oraşului. Ceea ce am şi făcut.

Am apucat-o în sus pe Odos 25 Avgoustou, un fel de stradă principală. Am avut curiozitatea de a mă lămuri ce-i cu acestă zi de 25 august, ce reprezintă ea pentru greci, mă gândeam că o fi fost dată atunci vreo declaraţie de independenţă, ceva.

Greu, având în vedere că nu-i zi liberă legală, dar tot am găsit până la urmă ceva. În 1898, chiar anul declarării oficiale a independenţei faţă de Imperiul Otoman, a avut loc un masacru organizat sau nu tocmai organizat de către turci împotriva populaţiei greceşti. Au murit atunci, pe 25 august, nu mai puţin de 700 de civili, împreună cu consulul britanic şi alţi 17 soldaţi, tot britanici.

Numai că, după ce-am crezut c-am lămurit-o, am mai găsit ceva: Sf. Apostol Tit (vezi mai jos) e prăznuit tot pe data de 25 august. Deci, n-am lămurit nimic.

Am făcut prima haltă tocmai la Catedrala Sf. Tit(us), în piaţa omonimă. Sf. Tit, protectorul insulei, ar fi fost colaborator şi ucenic de-al apostolului Pavel şi primul episcop al Cretei. Mi-a plăcut foarte mult exteriorul bisericii, realizat în stil oriental. Logic, de altfel, în condiţiile în care actuala construcţie datează din perioada otomană şi a servit ca moschee la vremea ei. La fel de logic, cupola otomană are acum o cruce în vârf, iar înăuntru e cu moaşte. Moaştele Sf. Tit (craniul, mai exact), desigur. Interiorul m-a impresionat atât de tare, încât nici măcar nu-mi pot aminti cu certitudine dacă am intrat sau nu. Vine-o vârstă când… :))

Mult mai bine îmi amintesc vestigiile veneţiene întâlnite în cale, Loggia Veneţiană (actuala Primărie) şi Fântâna Morosini (sau Fântâna cu Lei). Mai ales fântâna cu opt bazine (an de construcţie 1628) m-a încântat suficient de tare cât să mă opresc pe o terasă with a view şi să mă binoclez neîntrerupt la ea preţ de-o păpăradă şi o stacană de cafea.

Dacă tot mă aflam în apropiere, nu puteam rata nici bazarul de pe Odos 1866. Ei îi spun piaţă, dar e fix un bazar turcesc în toată splendoarea lui. Aceeaşi hărmălaie, aceleaşi arome ameţitoare de condimente, aceleaşi halvale şi halviţe, rahaturi şi baclavale. Parcă e şi dureros să vezi cum două popoare care au învăţat şi au preluat atât de mult unul de la altul se urăsc în continuare cu atâta patimă. Iar, cu alde Erdogan la butoane, nici nu cred să existe speranţe de mai bine.

La capătul străzii-bazar am întâlnit, coexistând în mod paşnic, alte două fântâni interesante: una veneţiană, Fântâna Bembo, cea mai veche din oraş (1588), şi una otomană, transformată între timp în cafenea.

Cam atât. Fetele mele ajunseseră şi ele în Heraklion, m-am repezit înspre autogară să le recuperez, m-am pierdut pe undeva pe drum, până la urmă m-au găsit ele pe mine, ne-am regrupat şi am apucat calea Knossosului. Dar, despre Knossos, într-o postare viitoare.

Ioana

9 thoughts on “Creta – Jumătate de zi la Heraklion

  1. ,,unu,,

    Doamneee!!
    Esti de coma!(in sensul bun)Induci o buna dispozitie contagioasa.Nu doar poze ,istorie ci si un simt al umorului debordant.L-ai pomenit si pe marele S…mmmm
    Ce sa mai zic? Ti-as mai spune , dar nu vreau sa se interpreteze,Oricum daca vrei sa si scrii carti ..FA-O!!
    Cu un scenariu bun si cu stilul tau…ai privi Atlanticul din Madeira ca o adevarata ,,proprietareasa,,

    Reply
    1. Ioana Post author

      Dadada, l-am amintit pe marele S., nu e prima oară, mă autodeclar şefa fanclub-ului. Am dat un search de curiozitate, inclusiv pe la stupele buddhiste din Thailanda şi în faţa mormântului lui Ştefan cel Mare văd că l-am amintit! :)) Ştiu că la un moment dat scrisesem chiar mai mult despre el, cu greu m-am oprit şi mi-am văzut de subiectul de pe ordinea de zi, caut articolul şi revin cu link.

      Ce să zic, mulţumesc frumos! Aia e şi ideea, să “ne” mai şi râdem, că prea am ajuns să ne luăm în serios. Cât despre cărţi, am zis şi eu ca să nu tac, cred că n-aş fi în stare să urmăresc un fir narativ preţ de un roman, nici măcar de o nuvelă. Şi aici, după maxim 3 episoade dintr-o anumită excursie, simt imperios nevoia să schimb subiectul şi să alternez cu altceva, altfel mă plictisesc de mă ia naiba. Om trăi şi om vedea. 🙂

      Reply
    1. Ioana Post author

      Cu drag! Dar eu îţi mulţumesc, atât pentru că mă citeşti, cât şi pentru feedback-ul lăsat.

      Reply
  2. Tania

    M-ai băgat și pe mine in Zorbas😅. Parca simt stropi pe obraji, aud freamătul marii.Foarte interesanta istoria Heraklionului. Eu as fi “flendurit” ceva timp prin bazar, sa gust din rahaturi😂,halvițe, halvale.Sa simt aroma mirodeniilor…macar daca puneai ceva imagini cu halviță😂. Mă uimește faptul că sunt într-o stare foarte buna(ținând cont de anul construcției) atât fortăreața cât și fântânile, cea cu 8 bazine, m-am cucerit! Pupici,Ioana😘

    Reply
    1. Ioana Post author

      Cred că ţi-am mai zis, mă dor preventiv dinţii când văd halviţele şi rahaturile alea. :)) Atâta timp cât am fructe la liber, nu-mi trebuie dulciuri neam. Mă mai apucă rar câte-o foame de dulce când îmi scade glicemia, bag o ciocolată întreagă şi mă scârbesc la loc. Sau mă apucă pofte din alea ciudate, de gravidă. :)) Pe primul loc în topul poftelor e îngheţata de lămâie. Azi mă apucă în schimb o poftă din aia cretină de lemn dulce (Lakritz). Am fost până la un magazin nemţesc, speram să găsesc acolo, dar, evident, era închis duminică toată ziua. :))

      Sunt bine întreţinute vestigiile veneţiene, da! Noi am tot învăţat cât de naşpa şi de barbari erau turcii, dar, în materie de distrugeri, cred că erau pe ultimul loc dintre toţi. Erau suficient de deştepţi cât să se folosească de ce făcuseră popoarele cucerite bun, să lase oamenii să se roage unde vor ei, din alea. Dacă ar fi fost turcii atât de sălbatici, mai aveam noi biserici cu pictură exterioară tot nu. Chiar şi bisericile bizantine transformate în moschei le-au protejat practic, nu le-au distrus. Au avut dintotdeauna un cult pentru Fecioara Maria, iar Iisus e, pentru ei, ultimul dintre profeţi înainte de Mahomed. Aşa că nu distrugeau icoanele, doar le acopereau cu vopsea. Aşa s-au păstrat o grămadă de picturi murale bizantine în Istanbul, la Hagia Sofia sau la Chora. Pup, Tania :* :*

      Reply
  3. Tania

    Când am fost prima oara la Istanbul, aveam o ghida care avea obiectivul excursiei bine fixat: aur,aur,aur și blugi Pyramide(?). Cum aurul nu mă interesa, am părăsit grupul pentru imensul bazar de dulciuri😅😅 Te-ai gândit că pentru obiective turistice?? Eram rătăcită (oaia rătăcită) și în turma și în afara turmei😂. A fost una dintre cele mai urâte excursii, 3 zile și 3 nopți în autocar( vorba vine,era un autobuz mai nou) și 2 zile in Istanbul 🤔.Mă lăsasem convinsa de o colega de serviciu și îmi imaginam atmosfera vesela din autocar, până m-a biciuit realitatea mai ceva ca Zorbas😅 Asta, legat de halvițe,halvale și rahaturile din Heraklion😅😅😅😅

    Reply
    1. Ioana Post author

      Uh, bănuiesc că în anii ’90 se întâmpla tărăşenia. Aveam şi eu o vecină care mergea cel puţin o dată pe lună, aducea aur, blugi şi şosete şi le vindea aici. Cred că era groaznic ca, într-un grup din ăsta chitit pe căpătuială, să te nimereşti cu gânduri pur turistice. N-aveai nicio şansă. Din fericire pentru mine, am ratat perioada aia, abia după 2000 m-a apucat cheful de turism internaţional. Mă rog, probabil că abia atunci am început să mi-l permit cât de cât. Ca urmare, după prima mea vizită în Istanbul, mă gândeam serios să mă mut acolo! :))

      Reply

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.