City break la Bistriţa. Ziua întâi. Frumos, dar, mai ales, periculos! (2)

După o scurtă pauză pe o bancă în Piaţa Mică, în care am studiat harta primită de la Centrul de Informare Turistică, situat în clădirea Primăriei, am luat la bani mărunţi străzile centrale, în căutarea altor două clădiri istorice.

Am găsit mai întâi Casa Ioan Zidarul în Piaţa Centrală, la numărul 30. Casa, monument istoric aflat în proprietate privată, îşi are originile în perioada goticului târziu (secolul XIV). Din păcate, din acea perioadă se mai păstrează doar jumătate de fereastră oarbă în arc frânt, la nivelul parterului (în poza mea, tocmai trece domnul prin dreptul ei).

O formă foarte apropiată de cea actuală, cu iz renascentist, a dobândit clădirea la începutul secolului al XVI-lea, în perioada în care a fost deţinută în proprietate de Andreas Beuchel, notar, jurat şi, ulterior, jude al oraşului. Din păcate pentru el, Beuchel n-a sfârşit tocmai bine, ci executat în piaţa publică, după ce se aliase cu Petru Rareş în conflictul său cu bistriţenii. Casa a fost confiscată şi vândută, apoi recuperată de moştenitorii lui Beuchel în instanţă.

Moştenitorii i-au vândut-o ulterior meşterului Johannes Murator (aka Ioan Zidarul), care tocmai îi trăsese o ţeapă pe cinste aceluiaşi Petru Rareş şi se refugiase prin urmare la Bistriţa. Johannes ăsta n-a prea stat în ea, a fugit şi de aici la Sibiu, să fie cât mai departe de mânia domnului moldav. I-a fost confiscată şi lui casa, s-a judecat şi el pentru ea, se pare că a şi câştigat, dar, cum meritele sale legate de construcţie sunt egale cu zero şi perioada în care s-a făloşit cu titlul de proprietar a fost relativ scurtă, corect ar fi ca numele casei să fie schimbat în Andreas Beuchel (există şi propuneri oficiale în acest sens).

M-am mai învârtit o vreme prin Piaţa Centrală şi pe Pietonalul Liviu Rebreanu, apoi m-am deplasat spre Strada Nicolae Titulescu, de astă dată în căutarea unei clădiri-monument mai noi (secolul XVIII), ridicată în stil baroc de un membru al breslei măcelarilor. Casa cu Lei găzduieşte în prezent un centru de artă tradiţională, n-am intrat să văd ce-i cu el, în schimb faţada m-a făcut să-mi amintesc cu drag de Strada Nerudova din Praga.

Am schimbat apoi direcţia, apropiindu-mă din nou cu câteva sute de metri de Moldova. Intenţionam să vizitez în Piaţa Unirii Biserica minorită Sf. Andrei (Biserica de la Coroana), cel mai vechi edificiu din Bistriţa (secolul XIII). Din păcate, faţada e acoperită de schele şi, probabil, aşa va mai rămâne o vreme, având în vedere că se bat pe proprietate BOR-ul şi Biserica Greco-Catolică. Interiorul nu m-a atras cu nimic, mă enervează profund să văd o sală gotică, cisterciană, acoperită până la refuz de picturi iconografice de tip bizantin.

Tot în Piaţa Unirii am remarcat un monument, Panteonul Bistriţei, cu plăci comemorative pentru celebrităţile zonei Năsăudului (Mureşanu, Rebreanu, Coşbuc), pentru o serie de clerici necunoscuţi mie (cu excepţia lui Petru Maior, dar Maior nu era din Tg. Mureş?), dar şi pentru Petru Rareş sau pentru eroi-martiri din diferite epoci.  

În imediata apropiere e un părculeţ, dominat de clădirea Sinagogii (sec. XIX). Aşa cum mă aşteptam, am găsit sinagoga închisă, şi, din lipsă de inspiraţie, m-am dus să mă plimb prin Cimitirul Evanghelic, fără vreun scop precis.

Era atât de cald de simţeai că-ţi pierzi minţile, aşa că varianta ideală de continuare a programului artistic părea a fi o plimbare prin Parcul Municipal. Bineînţeles că n-am fost nici pe departe singura cu asemenea idei, am dat peste o aglomeraţie nu tocmai pe gustul meu, dar parcul în sine e drăguţ, nu foarte mare, are şi un pavilion, un mic lac cu nuferi, are tot ce-i trebuie. Cu ocazia asta am ajuns şi la Palatul Culturii, fostul sediu al Bistritzer Gewerbeverein (Asociaţia meseriaşilor bistriţeni), clădire pe care o ochisem încă din prima parte a zilei, din turnul Bisericii Evanghelice. În paralel cu Palatul Culturii se desfăşoară unul dintre puţinele tronsoane din zidul de incintă al fortificaţiei medievale care mai stă în picioare.

La ieşirea din parc am dat şi peste singurul bastion medieval păstrat până în zilele noastre, Turnul Dogarilor (Binderturm). De vină pentru demolarea fortificaţiilor nu-s comuniştii, aşa cum s-ar putea crede, ci tocmai Curtea de la Viena, care le-a ordonat bistriţenilor în 1863 să-şi dărâme porţile, zidurile şi bastioanele, în ideea că gata cu vechile privilegii, trăiască libertatea de mişcare. În trecut, Turnul Dogarilor a fost ba spital de nebuni, ba puşcărie pentru prostituate, ba sediu pentru cercetaşi, ba azil de noapte. Eu l-am găsit închis, poate era de vină şi ora înaintată sau poate că aşa stă el de felul lui, închis.

Una dintre cele mai mari atracţii turistice ale Bistriţei o reprezintă pasajele, fără îndoială. Sunt multe în zona istorică, sunt frumoase şi sunt marcate cu cifre romane. M-am tot „lovit” de ele în cursul zilei, am încercat să nu ratez nici măcar unul, dar să mă întrebaţi acum, la opt luni de la consumarea faptelor, care-i care, ar fi deja prea mult pentru mine. Drept care, vă servesc un rând de poze, după care trecem la lucruri serioase:

Mno, tocmai într-un pasaj din ăsta, chiar la finalul zilei, era să fac o nefăcută. Mă rog, de fapt chiar am făcut nefăcuta, atâta doar că am avut un noroc chior, în sensul că nu s-a lăsat cu oase rupte. Ca să n-o mai lungesc, am reuşit să pic într-un canal. Puie, Mrimăria Bistriţa!

Sigur, veţi putea spune că-s proastă de dau în gropi. Nu-i exclusă nici varianta asta, numai că n-are nicio relevanţă. E de notorietate faptul că există destui turişti ameţiţi (din experienţa mea, aş spune că majoritatea). Că stau mai mult cu ochii pe sus. Că fac poze. Că, cu ochii pe obiectiv, mai fac câte-un un pas în lateral sau în spate, pentru a încadra mai bine imaginea. Că, pe loc drept, se bazează pe faptul că organele în drept nu instalează capcane criminale.

Nici măcar nu era o gură de canal normală. Era mică, atât cât să-mi intre un picior. Şi, din partea din care veneam, era mascată de vegetaţie. Trecusem deja de ea. M-am oprit să fac o fotografie. Am dat un pas înapoi şi n-am mai simţit decât că mă înghite pământul. M-am extras de acolo plină de sânge. Vreo jumătate de oră am zăcut pe o bancă încercând să-l opresc cu şerveţele umede. Oare am zis? Mai zic o dată: Puie, Mrimăria Bistriţa!

Aaaa, şi canalul mă-sii stătea fără capac de o veşnicie. Ăla a fost de fapt marele meu noroc. Probabil că mai picaseră şi alţii în el şi cineva încercase să-l umple cu peturi. N-a reuşit să-l umple până sus, dar sticlele de plastic mi-au amortizat prăbuşirea şi m-am oprit cu piciorul scufundat doar până undeva deasupra genunchiului. Dacă ajungeam să mă izbesc cu bazinul, cu un picior afară şi unul înăuntru, astăzi scriam dintr-un scaun cu rotile. Repet: Puie, Mrimăria Bistriţa!

Ajunsă acasă, am încercat să le scriu pe mail celor de la primărie. Nu voiam despăgubiri, nici măcar scuze, voiam doar să acopere dracului nenorocirea aia de gaură, să n-o mai păţească şi alţii. Mai eram şi politicoasă pe deasupra. Am încercat de trei ori să trimit mail-ul, cu fotografii ataşate, de trei ori mi-a „răspuns” Mailer Daemon că, vezi Doamne, eroare de transmitere. Cică mesajul meu era prea mare. Ia nu mai deranjaţi instituţiile publice cu mesaje mai lungi de 10 cuvinte, cu poze şi alte porcării, că au treburi serioase! În fine, concluzia e una singură: Puie, Mrimăria Bistriţa!

Dacă ei n-au vrut pozele mele, vi le arăt vouă. Atenţie, urmează imagini care vă pot afecta emoţional! :))

După ce am reuşit să opresc sângele şi să găsesc o farmacie, am încercat să-mi salvez cât de cât seara – cum altfel – cu mâncare şi băutură. Mi-am şi pozat salata de fructe de mare, ca să nu închei postarea urât. Să nu mă întrebaţi de ce-s atât de galbene creaturile marine, habar n-am cu ce le-or fi condimentat, de bune au fost însă bune. Păcat numai că eu mă schimonoseam de durere la fiecare mişcare.

Ioana

5 thoughts on “City break la Bistriţa. Ziua întâi. Frumos, dar, mai ales, periculos! (2)

  1. Tania

    Imagini superbe,reflecta istoria orașului așa cum ai amintit-o tu.Pacat că scurta vizita a fost umbrită de acel accident 🙁

    Reply
    1. Ioana Post author

      Ce accident? :)) Accident era dacă îmi dădeam cu stângul în dreptul şi mă lăţeam pe asfalt sau dacă picam de pe bordura trotuarului că-s căscată. Să pici în canal e deja next level, gen tentativă de omor :))
      Asta nu ştirbeşte însă cu nimic frumuseţea oraşului. Ce-i drept, nici periculozitatea lui :d

      Reply
  2. Anda

    Superb orasul, Mi-a sarit in ochi banca de la cladirea cu iz istoric.. dar tot este bine ca era numai una si nu 10 insirate una langa alta. La mancare ma abtin ))
    pupici Ioana *

    Reply
    1. Ioana Post author

      Eu am conturi la banca respectivă. Culmea e că şi în Târgu Mureş tot în buricul centrului, într-o clădire istorică, avea sediul.Tot e bine, măcar nu şi-au bătut joc de clădire şi nici nu au construit la 2 metri de zona protejată vreun sediu din ăla din sticlă şi aluminiu. 🙂

      Te abţii LA mâncare sau DE LA mâncare? :)))
      :* :*

      Reply
  3. Pingback: City break la Bistriţa. Ziua a doua. Şchiopătând în derivă. | De pe drum …

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *