City break la Bistriţa. Ziua întâi. Frumos, dar, mai ales, periculos! (1)

Mă lăudam anul trecut, prin iunie, că mă apuc serios de vizitat oraşele ţării. Şi, ce să vezi, chiar m-am apucat. N-am avut tocmai sporul visat, dar nici zilele în sac n-au intrat. În prima decadă din august 2017 mi-am adăugat în „palmares” două capitale de judeţ transilvănene: Bistriţa şi Târgu Mureş. Fiecăruia dintre oraşe i-am rezervat două zile pline, le-am vizitat pe îndelete, fără stres, ce mai, ar fi fost două city-break-uri aproape perfecte dacă n-aş fi trecut ca prin urechile acului pe lângă perspectiva de a-mi petrece restul vieţii într-un scaun cu rotile.

S-o luăm însă cronologic, zic. Am ajuns la Bistriţa cu microbuzul, dimineaţa, şi am dat buzna la recepţia hotelului unde făcusem rezervare, Diana, în speranţa că s-o găsi o cameră liberă şi pentru mine, chiar dacă, având în vedere ora matinală, nu prea-mi dădea mâna să manifest pretenţii în sensul ăsta. S-a găsit, până la urmă. Ba, mai mult, am avut norocul să prind o cameră cu balconul orientat spre nord, adevărată mană cerească la cele 30°C+ de afară.

Am făcut un duş, am băut o cafea şi am pornit în pas săltat către centru, care, cică, s-ar fi aflat la 1,5 km distanţă de hotel. Daaa, vezi să nu! Nu că mă laud, dar am un compas cel puţin remarcabil atunci când mă deplasez pe teren plat. În traducere, asta înseamnă cam 10 minute per kilometru. Or, vreo 10 minute mi-a luat doar ca să ajung în dreptul Kaufland-ului de la intrarea în oraş (Calea Moldovei). De acolo şi până în centrul istoric – alte circa 30 de minute. În fine, marşul forţat n-a omorât încă pe nimeni, ba e chiar recomandabil în cazul meu. Deci, doar constat, nu mă plâng. Încă.

Până să ajung în centrul istoric, m-am oprit scurt în faţa Prefecturii, la Floarea Transilvaniei, o fântână arteziană recent inaugurată (artist: Patrick Mateescu), care n-ar fi ea chiar urâtă, dar n-o prea ajută ambientul.

De entuziasmat, am decis să mă entuziasmez abia când am început să găsesc paralele cu Sibiul meu de baştină. Până la urmă, ambele au fost burguri săseşti, Oraşe Libere Regale, iar asemănările sunt evidente. Ba, dacă e să fiu sinceră, i-am găsit chiar un plus medieval Bistriţei, în care goticul şi renascentismul n-au fost înlocuite într-o măsură atât de mare de baroc.

M-am oprit pentru început la Casa Argintarului (sec. XVI), că tot vorbeam despre Renaştere. Se pare că nu le mergea tocmai rău breslaşilor aurari dacă îşi permiteau să tocmească meşteri elveţieni să le orneze porţile şi ferestrele, în speţă pe Petrus Italus din Lugano, cel responsabil şi de refacerea bisericii evanghelice din oraş.

Actualmente, Casa Argintarului găzduieşte Centrul German. Am intrat şi eu, am întâlnit un ghid înăuntru, mi-ar fi plăcut să-i ascult poveştile, dar n-am avut loc de un burtos dezlănţuit. Bine, nici ghidul nu prea avea loc, orice ar fi încercat să spună era întrerupt după prima silabă, pentru că burtosul vieţii trebuia să arate că e în temă, că ştie tot, că e cel mai deştept din curtea şcolii. Well, burtosule dezlănţuit, în caz că ajungi din greşeală pe aici, află că efectul a fost invers. Toţi care eram prin zonă, inclusiv nevastă-ta, ne-am pus de acord din priviri: eşti cel mai prost din curtea şcolii. Indubitabil.

Chiar lângă Casa Argintarului se află Complexul Sugălete, un grup de 13 clădiri construite în mai multe etape, tot în stil renascentist (sec. XV-XVI), odinioară buricul comercial al burgului. M-am plimbat o vreme pe sub arcadele de piatră, unele cu arce frânte, altele cu bolţi în semicerc, pe lângă însemne heraldice, încercând să-mi imaginez tumultul unei zile de târg de acum 500 de ani. Greu să-ţi închipui negustorii saşi tocmindu-se vocal la măsura de grâu (care era găleata, de unde, zice-se, ar proveni şi denumirea de Sugălete), atunci când sunt 32 de grade la umbră şi puţinii trecători abia îşi târâie picioarele pe sub galerii.

Eram la câteva zeci de metri distanţă de cel mai cunoscut obiectiv turistic al Bistriţei, Biserica Evanghelică, aşa că m-am îndreptat într-acolo. Biserica e posesoarea celui mai înalt turn de piatră din Transilvania, şi legenda spune că recordul ăsta a fost păstrat doar pentru că noi, sibienii, suntem cam beţivi şi slobozi la gură.

Pe scurt, sibienii, aflând că recordul de înălţime în materie de turle de biserică e deţinut de Bistriţa şi intenţionând să-l doboare, ar fi trimis o delegaţie de meşteri să-l măsoare pe campion. Meşterii au ajuns la Bistriţa şi, într-o noapte, pe şestache, s-au apucat de măsurat cu ajutorul unei funii. Misiune îndeplinită. Satisfăcuţi de reuşită şi cu funia în buzunar, s-au oprit pentru o noapte la un han din Năsăud. Unde, desigur, s-au pus pe băut. Mno, cum unul dintre efectele secundare ale vinului e acela că dezleagă limbile, s-au apucat deştepţii să se laude gazdelor cu isprava lor. Care gazde, adânc pătrunse de sentimente patriotice, au aşteptat să le adoarmă muşteriii şi le-au tăiat câţiva metri din funie. Drept care, Biserica Evanghelică din Sibiu are o înălţime de 73 de metri, în timp ce cea din Bistriţa a rămas cu recordul şi cu doi metri în plus.

Odată intrată în biserică, m-am dus aţă spre altar să caut struţul. Ştiam că-şi face veacul undeva pe acolo, prin părţile laterale. L-am găsit lângă extinctor. Evident că nu e vorba despre un struţ în carne şi oase, ci despre un basorelief. Struţul încoronat cu potcoavă-n cioc e simbolul Casei d-Anjou, dinastie de regi maghiari, preluat şi pe stema oraşului Bistriţa încă de prin anul 1300. Pe atunci, burgul a fost cadorisit cu dreptul de a folosi blazonul pentru că îi susţinuse pe regii Ungariei (Carol Martell, Carol Robert, Ludovic I şi câţi or mai fi fost, toţi de Anjou) în luptele lor cu nobilimea maghiară.

Am urcat şi în turn, cu liftul, m-am bucurat să constat că nu mai sunt vizibile urmele incendiului din 2008, m-am bucurat şi de panorame, a fost frumos. Aş fi vrut să cobor şi sub nivelul pardoselii, dar am înţeles că biserica nu are criptă. În schimb, într-o nişă aflată la exterior, am dat peste nişte lespezi care par a fi de mormânt. Care-o fi povestea lor, asta nu mai ştiu.

Lângă intrarea în biserică mă aştepta un alt struţ, unul colorat şi kitschos. Ulterior aveam să constat că e plin centrul de ei. Toţi cu rang regal.

Despre continuarea plimbării mele prin Bistriţa vă povestesc data viitoare. Tot atunci o să vă lămuresc ce-i cu “periculosul” ăla din titlu şi cum e cu capcanele întinse (la propriu) turiştilor de către primărie.

Ioana

 

4 thoughts on “City break la Bistriţa. Ziua întâi. Frumos, dar, mai ales, periculos! (1)

  1. Tania

    Frumos oras, au ceva aparte orasele din Transilvania! Cred ca s-a pastrat mult din arhitectura sasilor, nu prea vad blocurile comuniste.Sau, ne-ai “plimbat” doar prin zona istorica a orasului?

    Reply
    1. Ioana Post author

      S-a păstrat destul de bine centrul istoric, da, şi asta pe o suprafaţă destul de mare. Sunt şi blocuri comuniste, era culmea să scape tocmai bistriţenii şi numai ei de astfel de minunăţii arhitectonice, dar, din fericire, vajnicii edili nu s-au atins de inima burgului. blocuri n-am pozat intenţionat, a mai intrat din greşeală unul sau altul în pozele panoramice din turnul Bisericii Evanghelice 🙂 :*

      Reply
  2. Anda

    Cred ca esti printre putinele persoane care “vad” valoarea dintr-un lucru care multora dintre noi ni se pare banal…
    pupici Ioana :*

    Reply
    1. Ioana Post author

      Ei, na. Sunt atâtea locuri, monumente şi opere de artă unde o lume întreagă vede valoarea şi mie mi se par oribile.
      Mi-e şi ruşine să spun cât de oribile mi se par, să nu-şi dea lumea seama cât sunt de incultă :))
      Oraşele medievale intră însă în altă categorie, m-aş plimba prin ele până m-ar lăsa picioarele. În Bistriţa chiar erau să mă lase la propriu. Dar, după cum ziceam, despre cum am picat în canal voi povesti în episodul următor :)))
      Pup, Anduţa :*

      Reply

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.