Ploua infernal şi eu nu mă iubeam prin mansarde. Aveam alte treburi. Mult mai importante. Se făcea că străbăteam jungla într-un fel de mocăniţă, Tren Ecologico de la Selva. Apoi, se făcea că trenul oprea într-o mică gară, Estacion Garganta del Diablo, şi că, după vreo 15 minute de plimbare pe o potecă amenajată în plină pădure tropicală, dădeam de apă. O apă aparent liniştită. Continue reading →

Toarnă în continuare când părăsesc Caminito. Din fericire, următorul meu obiectiv e situat la doar două străzi distanţă, tot în La Boca: probabil cea mai mare cutie de bomboane din lume, “La Bombonera”, aşa cum e alintat Estadio Alberto J. Armando, stadionul celei mai iubite echipe de fotbal din Argentina (cel puţin aşa zice lumea), Boca Juniors. Continue reading →

Mă trezesc fără să fi pus ceasul să sune. E una dintre acele zile pe care le ador într-un circuit, în care mă trezesc dimineaţa şi urmează să adorm seara în acelaşi pat. Iar timpul care se scurge între cele două momente e doar al meu. Grupul a plecat spre pampas să viziteze o hacienda, să socializeze cu nişte gauchos şi să se înfrupte din vita argentineană preparată la grătar. Eu nu servesc. Continue reading →

Simt un ghiont puternic în spate şi în secunda doi mă trezesc întinsă pe caldarâm. Nici până în ziua de azi nu ştiu cine a fost responsabil de ghiont. Probabil că vreun grăbit. La fel de probabil l-am asociat cumva, în subconştient, cu vreun din ăla care urma să-mi smulgă cerceii cu urechi cu tot, altfel nu-mi explic cum de m-am trântit pe jos cu atâta uşurinţă. Continue reading →

Când, după despărţirea aproape dureroasă de zona andină şi un zbor parcă nesfârşit deasupra pampasului, aterizăm la Buenos Aires în jurul prânzului, mi-e atât de rău, încât abia mă pot ţine pe picioare. Dumnezeu ştie de ce, poate la mine chestia cu răul de altitudine se manifestă fix pe dos. Cert e că dimineaţa, în La Paz, la peste 3500 m desupra nivelului mării, zburdam. Acum, la o altitudine de vreo 25 m, trag să mor. Continue reading →