Catedrala Hristos Însângerat şi povestea ultimului mare ţar

N-aş zice că la Sankt Petersburg am pornit la vânătoare de catedrale. Despre Catedrala Sf. Petru şi Pavel povestim cu altă ocazie, la Smolnîi nici n-am mai fost, după ore bune de bezmeticit pe străzi m-au lăsat cheful şi picioarele în drum spre ea, la Sf. Isaac am ajuns mai degrabă obligat-forţat, în faţa Catedralei Kazanskaia m-am oprit, m-am întrebat ce caut acolo, am ajuns la concluzia că nimic şi am plecat mai departe.

Peste Catedrala Hristos Însângerat n-aş fi sărit însă pentru nimic în lume. Se întâmplă ceva ciudat cu această catedrală-monument care de fapt n-a îndeplinit vreodată funcţia de biserică. Unul dintre cele mai cunoscute simboluri ale oraşului, clar, cepe şi cocoşnice în toate culorile curcubeului, replica Sfântului Vasile moscovit, mai rusesc decât atât nu se poate. Şi totuşi, după patru zile în care m-am tot intersectat cu ea, venind dinspre Nevski Prospekt, dinspre Canalul Griboedova sau de pe unde mai aveam eu treabă, începuse să mi se pară atât de stingheră în peisajul oraşului, încât parcă mi-aş fi dorit să o alin, mângâindu-i mozaicurile colorate 🙂

La Sankt Petersburg nu s-a construit niciodată aşa, cu cepe şi cocoşnice. Aşa-zisul stil tradiţional rusesc era apanajul Rurikizilor moscoviţi, nu al Romanovilor de pe Neva. Petru cel Mare a iubit stilul simplu olandez (barocul petrin), împărătesele Ana Ioanovna şi Elisabeta Petrovna s-au îndreptat spre rococo. Ecaterina cea Mare a făcut trecerea spre neoclasicism. Printre atâtea edificii baroce şi neoclasiciste şi-a mai făcut loc pe ici pe colo, spre sfârşitul Rusiei ţariste, câte-o faţadă Art Noveau, cu parabolele şi hiperbolele de rigoare. La cepe şi cocoşnice nu s-a mai întors însă nimeni până la sfârşitul secolului 19, când au fost puse bazele Catedralei Mântuitorului Însângerat. Cel puţin nu în centrul istoric al oraşului. Dacă pietrele ar avea suflet, cred că cele ale bisericii multicolore s-ar simţi tare singure pe lume.

Nu ştiu ce să zic, în condiţiile date probabil că unii i-ar spune kitsch, mie mi-a plăcut tare, mai ales exteriorul. Mă luminam toată când îi zăream de departe turlele cu aspect de acadea. Motivul pentru care am ţinut cu tot dinadinsul să vizitez şi interiorul bisericii nu e legat însă de măiestria mozaicurilor, ci de unul dintre cele mai dragi mie personaje din istoria Rusiei: Alexandru al II-lea (1855-1881), ţarul eliberator.

Abolirea iobăgiei şi împroprietărirea ţăranilor, interzicerea torturii, reorganizarea sistemului judiciar şi militar, autonomie locală mai mare acordată guberniilor prin constituirea zemstvelor, consilii regionale în care erau reprezentate toate clasele sociale, încercări de umanizare a regulilor războiului, slăbirea şi chiar eliminarea pe alocuri a regimului opresiv căruia îi erau supuşi evreii. Eliberarea Bulgariei de sub otomani şi acordarea unei autonomii vecine cu independenţa Finlandei. Nu degeaba statuia „ţarului celui bun” a rezistat până în zilele noastre în centrul celui mai reprezentativ loc din Helsinki, Piaţa Senatului, cu toate tensiunile ulterioare dintre ruşi şi finlandezi. Cam cu din astea se ocupa ţarul, determinat să transforme imperiul din temelii şi să-l scoată odată pentru totdeauna din sfera feudalului. Sunt destule voci care afirmă că reformele lui Alexandru sunt mai profunde chiar decât cele ale lui Petru cel Mare.

A ieşit prost. Că toată lumea avea să fie nemulţumită într-o primă fază, era logic. Pentru progresiştii radicali, reformele nu erau destul de progresiste, pentru conservatori şi pentru nobilimea rusă erau mult prea revoluţionare. Ţarul a fost nevoit să accepte compromisuri. Şi mai erau nihiliştii. Organizaţia teroristă Narodnaia Volia (Vocea poporului). Au fost cel puţin cinci încercări de asasinat îndreptate direct împotriva lui în 1866, 1867, apoi în anii 1879-1880. Alexandru le-a supravieţuit, a continuat să se arate în lume şi şi-a văzut în continuare de reforme. Urma Duma (Parlamentul rus). Îşi pusese deja semnătura pe proiectul decretului de înfiinţare a Dumei. Dacă Alexandru ar fi trăit, Rusia ar fi devenit monarhie constituţională.

A urmat însă un nou atentat pe 13 martie 1881. Ultimul. Ţarul venea, ca în fiecare duminică, de la Palatul Mihailovski, într-o sanie blindată trasă de cai. Un cretin de anarhist a aruncat un pachet de dinamită în faţa cailor. A murit pe loc unul dintre cazacii din garda de corp a ţarului, au fost răniţi grav mai mulţi trecători, ţarul a scăpat nevătămat. Cretinul numărul unu a fost imobilizat pe loc. Mai exista însă şi cretinul numărul doi, iar la nevoie ar fi intervenit cretinul numărul trei, rezerva. Nu-mi cereţi nume că n-am de gând să contribui nici măcar un pic la celebritatea post-mortem a cretinilor.

În loc să-şi păzească pielea şi să dispară din zonă cât mai repede, Alexandru a simţit nevoia să iasă din adăpostul blindat, să vadă ce s-a întâmplat, dacă are cineva nevoie de ajutor. Că aşa era el. De aia mi-e drag. Cretinul numărul doi i-a aruncat un alt pachet de dinamită la picioare iar după o oră Rusia îşi pierdea ultimul mare ţar şi şansa de a deveni un stat european modern.

Moştenitorul tronului, Alexandru al III-lea (1881-1894), a guvernat cam aşa: Mai lăsaţi-mă cu reformele voastre, puterea sunt eu, ia marş în Siberia dacă nu vă convine, noi suntem ruşi ortodocşi, ce ne trebuie nouă atâta Europă, lasă că merge şi fără parlament, haidi pa, io v-am pupat şi m-am mutat la Gatcina, că doar n-o să stau aici să mă explodaţi şi pe mine, ia hai mai bine omorâţi-vă voi între voi, începeţi cu evreii dacă vreţi. Pam pam.

Exagerez? Probabil, un pic. Dar nu prea tare.

Acolo, pe cheiul Canalului Griboedova, în imediata apropiere a Bulevardului Nevski, pe locul unde a fost ucis ţarul, a fost ridicată Catedrala Hristos Însângerat între 1883 şi 1912, după planurile arhitectului Alfred Parland. N-a servit vreodată în scopuri liturgice. La începuturi a fost sală de concerte şi muzeu, apoi a devenit teatru. În timpul celor 900 de zile de asediu hitlerist, a devenit morgă. Sovieticii au folosit-o ca depozit de legume, s-a dorit demolarea ei în mai multe rânduri. A supravieţuit ca muzeu.

Iar în interiorul catedralei, în partea opusă altarului, printre mozaicuri, aur şi pietre semipreţioase, sub un baldachin din porfir, exact pe locul în care a avut loc asasinatul, se păstrează pavajul original pe care s-a scurs sângele ultimului mare ţar al Rusiei.

Ioana

10 thoughts on “Catedrala Hristos Însângerat şi povestea ultimului mare ţar

  1. adriana

    Nu as fi vrut sa fiu prima,dar nu am ce sa fac.(1)Teribil episodul asasinarii tarului Alexandru al II-lea. M-am intrebat adesea ce se intimpla cu predestinarea sau cu destinul.Se pare ca nu putem vedea raul atunci cand nu avem “o logica a raului”,nu poti fi “in joc”.Fie, atunci cand sufletul nostru nu mai este in nici un fel ingradit de frica, devine liber ca sa-si implineasca destinul.Cum? Asta nu putem sti.In zori de zi, o vestala de la marele templu al Romei se duce la Cezar si il sfatuieste sa nu se duca in acea zi la Senat.(Si totusi s-a dus…) (2)Pentru prima data am incercat sa inteleg si sa vad cum ma raportez eu la acele biserici rusesti cu “cepe si bulbucute”(cum le spuneam noi),cum le percep.Dintrodata, am avut o viziune in care am vazut o casa de turta dulce in care locuiau Craiasa zapezilor,Ivan Turbica,un mosneag, o babusca,pestisorul de aur,erau si alte personaje,eram si eu,si era loc pentru toata lumea.Mi se pere ca acele biserici sunt dintr-o viziune de basm,sunt ale lor si sunt frumoase asa cum sunt.De curand am parcurs postarile despre Thailanda,despre templele budiste.Nu sunt pana la urma toate o viziune despre transcendental?Problema e cum ne raportam la ele?Daca nu putem,atunci inseamna ca ceva ne sta in cale si trebuie sa mai lucram.(ma refer la mine in primul rand)(3)Povesteste-ne,povesteste-ne mai departe Ioana!Iti multumesc!

    Reply
    1. Ioana Post author

      1. Am tendinţa să mă ataşez de unele personaje istorice. Ţarul cel bun e unul dintre ele. Şi rămâne întrebarea: Ce-ar fi fost dacă…?
      2. Io mi-s mai degrabă cu transhumanţa decât cu transcendenţa :)) Mie mi se par tare lumeşti bisericile de orice fel, cu cât e mai săracă populaţia cu atât sunt mai bogate, mai strălucitoare şi mai puternice. Dar mă impresionează câteodată povestea din spatele lor. Un fel de evlavie m-a cuprins în biserici creştine prin Siria, Iordania şi Egipt.Şi în vreo două moschei (huh, oare ar trebui să mă sperie lucrul ăsta?) Iar unele bierici/temple sunt frumoase foc, văzute prin ochii mei de banal turist. E şi cazul bisericilor de turtă dulce cu cepe şi bulbucuţe 🙂
      3. Încerc, subiecte şi timp să am 🙂 Eu îţi mulţumesc!

      Reply
  2. adriana

    1.Vezi tu Ioana,din pacate nu mai exista cu adevarat interes pentru istorie sau pentru dramele istoriei, care ar putea sa ne mai invete ceva.In relatarile tale, dincolo de nota lor personala care imi place,de lejeritatea expunerii,de conotatiile amuzante,exista foarte multe informatii.Asta spune mult.Cred ca merita sa iti povestesc cum am ajuns sa gasesc blogul tau.Am fost impreuna cu prietenele mele la Istambul.Cand ne-am intors de acolo eram coplesita deimpresii.Totusi in mintea mea aparea obsesiv un set de interogatii.M-am asezat in fata calculatorului ca in fata unui oracol si am tastat “capul Gorgonei”Asa am gasit relatarea ta despre Istambul.Nici eu nu ma reusit sa aflu mai mult.Am ramas la prima sursa.(Perseu cand s-a intors acasa a ingropat capul Meduzei in mijlocul Argosului).2.Mi-ar place sa povestesti despre tarile pe care le-ai vazut in Orientul Mijlociu.Au o cultura atat de veche, de interesanta, de sofisticata iar pentru noi aproape necunoscuta.Cine stie Ioana, poate intr-o buna zi acest blog va salva omenirea din ignoranta!

    Reply
    1. Ioana Post author

      Adriana, îţi mulţumesc mult pentru aprecieri, mărturisesc însă că m-ai făcut să râd cu ultima frază. Mă şi vedeam zburând pe un cal alb înaripat (Pegas, fiul Medusei?!?) cu o lance în mână, salvând omenirea :))) Eh, zic să rămân eu totuşi pe craca mea şi să-mi depăn în continuare amintirile din călătorii :).
      Mă bucur că mi-ai împărtăşit cum ai ajuns aici, chiar am curiozităţi din astea, având în vedere că nu-mi promovez blogul în niciun fel, probabil că ai remarcat că nici măcar pagină de facebook nu are. M-o fi plăcând nea google dacă la o căutare după Medusa, pe care doar am amintit-o scurt într-o postare, m-a listat atât de sus în rezultate încât să dai peste mine 🙂
      Offf, în Siria şi Iordania am fost în 2008, nu am fotografii decât pe hârtie, probabil că nici povestea n-ar fi prea acurată, aş începe să inventez acolo unde nu m-ar ajuta memoria. M-am apucat prea târziu de scris jurnale, asta e, nu mă mai întorc în deceniul trecut. Pentru Siria mea, aia care n-o să mai fie niciodată aşa cum am cunoscut-o eu, aş face totuşi o excepţie, cândva, când mi-oi găsi cuvintele şi când nu mi s-or mai pune noduri de lacrimi în gât.

      Reply
  3. TANIA

    Foarta interesanta istoria acestei catedrale! Marturisesc ca nu stiam nimic, nimic despre tarul Alexandru al II-lea si m-a impresionat viata lui. Daca n-ar fi existat cretinii ( 1 si 2) cu siguranta si istoria noastra ar fi fost alta. Chiar imi place catedrala,cu acadelele ( ce comparatie) si cepele ei colorate. Mi se pare ciudat ca n-a fost niciodata folosita in scopuri liturgice; nu cred ca am mai intalnit ceva asemanator.. Bravo,Ioana:*

    Reply
    1. Ioana Post author

      Păi nu ştiu cum se face, şi eu l-am descoperit târziu, după ce am venit din Baltice şi m-a apucat brusc pasiunea pentru ţarii ruşi. La noi se mai vorbeşte (dacă se mai vorbeşte, că avem tendinţa asta idioată de a respinge tot ce e rusesc) doar de Ivan cel Groaznic, Petru şi Ecaterina cea Mare, eventual de ultimul ţar, mămăligă ăla de Nicolae al II-lea cel canonizat, dar de ăla mai degrabă în poveste cu Rasputin. Cred că Alexandru e mai iubit în Bulgaria şi în Finlanda decât în Rusia, chiar mă gândeam că din punctul ăsta de vedere seamănă cu Gorbaciov :).
      Păi uită-te şi tu la cea mai înaltă dintre cepe: acadea toată ziua :)))
      Mersi :*

      Reply
  4. Pingback: La plimbare prin Sankt Petersburg (1) |

  5. Pingback: Pe urmele Romanovilor: Catedrala Petru şi Pavel |

  6. Pingback: La plimbare prin Sankt Petersburg (2) |

  7. Pingback: Verde de Sigulda. Sau de Turaida. | De pe drum …

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *