Cappadocia – Printre sute de baloane

Ar trebui să fie o postare fără cuvinte, doar cu fotografii. Nu de alta, dar chiar nu ştiu cum aş putea pune în cuvinte senzaţiile pe care le-am trăit zburând pentru prima oară în balonul cu aer cald. S-o dau în platitudini siropoase, condimentate cu epitete care mai de care, parcă n-am chef. Oricum nu mă pricep.

Pe bune, ce să vă povestesc? Despre cum imensul glob incandescent (adică soarele) străpungea înaltul (adică cerul) la crepuscul, lăsând răni sângerii în azuriul infinit (adică tot cerul), devenit o mare de baloane? Sau cum eu, în închipuita-mi imponderabilitate, contemplam extatică, cu ochi goi de narcomană, cum straniile sculpturi cappadociene prindeau viaţă una câte una sub mângâierea Marelui Ra/Helios/Inti/Shamash/Aton (adică tot soarele, de data asta unul mai cumsecade, necontondent, cu precizarea că aş merge pe mâna lui Aton, soarele faraonului eretic şi zeul meu preferat)? Nu prea cred! :))

Acum, dacă tot m-am apucat de scris, mă gândesc că ar merge totuşi un scurt film al „evenimentelor”.

Nu pot nici măcar susţine că mi-am îndeplinit visul de o viaţă. Aş minţi. Prima oară am văzut baloane pe cer acum 11 ani, la Luxor, în Egipt. I-am invidiat puţin (mai mult) pe cei care aveau privilegiul de a se afla în nacelă, dar am considerat că, oricum, nu mi-aş permite vreodată o asemenea aroganţă, şi am uitat rapid de baloane. Nici nu am prea tânjit după ele până în primăvara anului curent, când am pus ochii pe circuitul din Turcia. Din acel moment, capul a început să mi se umple cu baloane. Mii de baloane. Până când, într-un final, în mintea mea nu mai plecam să vizitez Turcia, ci să „mă dau” cu balonul.

Zborul era programat pentru dimineaţa celei de-a doua zile petrecute în Cappadocia. Mă bufneşte râsul când îmi amintesc cât de mult m-am putut stresa înainte. Dacă nu reuşesc să mă trezesc? Dacă plouă şi se anulează totul? Dacă nu bate deloc vântul şi stăm înţepeniţi ca proştii pe cer? Dar dacă bate prea tare şi, din nou, zborul se anulează?

M-am stresat degeaba. Nasol a fost doar că, de frică să nu trântesc telefonul de perete şi să mă întorc pe partea celalaltă atunci când alarma va fi început să sune, n-am prea îndrăznit să adorm. Iar scurtele momente de aţipeală se soldau, invariabil, cu un coşmar. Cu baloane, normal.

La 4 şi 10 minute eram în lobby-ul hotelului. La 4 şi 20 a apărut şoferul de la Atlas Balloons să ne adune. Din grupul nostru se înscriseseră 9 oameni, motiv pentru care ni s-a oferit o reducere de 10 Euro de persoană. Astfel, în locul celor 150 Euro solicitaţi iniţial, am plătit fiecare câte 140 Euro (teoretic pentru o oră petrecută în aer, practic zborul a durat aproape o oră şi jumătate). La „economy class”, după cum aveam să constat un pic mai târziu.

În cel mult un sfert de oră, cu tot cu ocolul făcut pentru preluarea altor doi turişti de la un alt hotel, am ajuns în zona Göreme, la locul de îmbarcare, undeva în pustiu. Ne aşteptau două baloane încă dezumflate, alţi câţiva nedormiţi şi un minimalistic bufet suedez, adică ceai, cafea şi ceva cornuri, prăjiturele. De fapt, în afară de cafea n-am idee ce se găsea pe masă, nu pot înghţi la ora aia şi nici vreo curiozitate morbidă legată de ceea ce mănâcă alţii n-am.

Timp de vreun sfert de oră am asistat la umplerea celor două baloane cu aer cald. La câteva zeci de metri mai în spate, părea că alte 5-6 baloane luaseră foc sub efectul flăcărilor aruncate de arzător. Al nostru a fost gata primul şi am fost invitaţi să urcăm în nacelă.

Eu n-am mai apucat să iau startul. Am rămas înţepenită, privind stupefiată cum relativ mica nacelă (nu cred să fi avut mai mult de 5 metri pătraţi) înghiţea om după om. După ce trecusem deja de cifra 20 cu numărătoarea, eram convinsă că trebuie să aştept ca celălalt balon să fie gata de start. Doar că m-am trezit că sunt singura rămasă la sol, iar ajutoarele de pilot îmi tot făceau semne să urc. Unde dracu să mai încap şi eu?

Nacela economy class, aşa cum am arătat mai sus, e împărţită în patru compartimente, plus unul la mijloc, mai îngust, pentru pilot. Culmea, blegeala mea s-a dovedit până la urmă de bun augur. Fiind ultima îmbarcată, am prins unul dintre cele patru locuri „la geam”, pe colţul nacelei, având perspective mult mai largi decât cei din interior. În plus, nacela nu are uşă şi eşti practic nevoit să sari în coş, aşa că cei aflaţi deja înăuntru s-au simţit să facă pasul înapoi, de frică să nu mă prăvălesc peste ei. Iar eu, odată intrată, m-am înfipt bine cu un picior în faţă şi unul în spate şi n-am mai cedat cei vreo 20 de centimetri astfel câştigaţi.

După ce ne-a fost făcut instructajul legat de aterizare (inutil spun eu, oricât ne-am fi contorsionat nu exista pic de şansă ca toţi cei şase pasageri ai unui sfert de nacelă să încapă în poziţia ghemuit) şi nişte angajaţi ai operatorului de baloane ne-au transformat în fotomodele pentru nişte rahaturi de poze pe care, la coborâre, voiau 5 Euro/bucată (clar, că eu altă treabă n-am), ne-am luat zborul la 5 şi 10 minute fix. Ştiu asta pentru că primisem sarcina de a da un beep în momentul în care mă voi fi desprins de sol.

Am fost unul dintre primele baloane care şi-a luat zborul, celelalte stăteau cuminţi la sol, unele dintre ele incandescente, colorând frumos peisajul Cappadociei, care în lumina încă obscură părea monocolor (nu e de fapt deloc aşa, roşiaticul sau roziul alternează cu galbenul, maroniul, cenuşiul, ce mai, suprarealism în toată splendoarea lui).

Am tot urcat vreo 5 minute, după care, de neînţeles pentru mine, am început să coborâm. Jos de tot, la nivelul stâncilor. Timp de o eternitate (aşa mi s-a părut mie, cel puţin), acolo am rămas. Iar pilotul făcea glume tâmpite legate de atinsul formaţiunilor cu mâna. Multe dintre baloanele pe care le privisem de sus erau acum la câteva sute de metri deasupra noastră. Am început să mă stresez. Şi să mă enervez în acelaşi timp. Să vezi că nu bate vântul deloc şi, cum balonul nu poate fi manevrat pe orizontală, încearcă ăsta să ne distreze, amenintându-ne că ne zdrobeşte de stânci.

Din fericire, m-am înşelat. Am senzaţia că fiecare balon are clipa sa de glorie, în care se ridică deasupra tuturor celorlalte baloane. Atunci când mai aveam un pic şi îmi călcam în picioare colegii de nacelă pentru a ajunge la pilot şi a-l lua de guler, m-am trezit că balonul nostru ţâşneşte brusc în sus. S-a tot dus. Până pe la 800 de metri. Cam ăsta a fost momentul în care am început să savurez cu adevărat zborul.

Din secunda aia nu a mai reuşit nimic să-mi distragă atenţia de la spectacolul sutelor de baloane şi de la peisajele mirobolante. Nici măcar japoneza care decisese la un moment dat să se plimbe prin nacelă în înghesuiala aia, scoţând sunete demne de cel mai ieftin pornoşag asiatic. Aproape că îmi pare rău că n-am fost mai atentă, măcar aş fi învăţat să înjur în poloneză sau cehă (nu-mi dau seama exact ce limbă era, cu siguranţă însă era ceva de dulce la adresa mămicii niponei, neamurilor şi morţilor ei).

Aterizarea a fost una lină, semn că pilotul nostru era doar enervant, nu şi incompetent. Am fost aşteptaţi cu şampanie (chiar şi eu, care de revelion ciocnesc cu bere şi mă cutremur de scârbă doar la gândul de a bea din porcăria aia dulceagă cu bulbuci, am făcut un efort şi mi-am muiat buzele) şi cu diplome de absolvenţi de zbor cu balonul. La puţine minute după ora şapte eram deja la hotel. Aş fi dat orice să mă bag în pat, dar peste numai o oră urma să plecăm din nou spre oraşe subterane, bisericuţe semi-troglodite, alte şi alte hornuri ale zânelor.

Aşa, ca fapt divers, abia în camera de hotel mi-am dat seama că toată dimineaţa umblasem cu vesta întoarsă pe dos. Mai târziu am şi întrebat doi dintre colegii de balon de ce nu mi-au atras atenţia. Răspunsul a fost că observaseră, dar că s-au gândit că o fi vreo superstiţie de-a mea, aşa că au ales să-mi dea pace. :))

Acestea fiind spuse, aş avea totuşi şi o concluzie, scurtă şi la obiect: MAI VREAU!!!

Ioana

10 thoughts on “Cappadocia – Printre sute de baloane

  1. TANIA

    Wow, ce emotionata erai de ti-ai luat vesta ,pe dos:)) Cred ca este una din experientele pe care as incerca-o….Offf,japonezii astia ,cu cele 3-4 aparate foto ,atarnate de gat-ii intalnesti peste tot( invidia din mine :)))! Care era diferenta dintre economy class si ,business class??? Te-ar fi lasat sa pilotezi tu?? Sunt sigura ca ti-ai fi dorit si nebunia asta…..IMAGINI SUPERBE !!!:*

    Reply
    1. Ioana Post author

      Păi emoţionată eram, da’ cred că vesta pe dos se explică mai degrabă prin faptul că eram buimacă de somn :)). Eeee, la business class imparteai nacela cu 2-3 oameni, nu cu 23. Nu ştiu cât costa, nu mi-a oferit nimeni alternative. Probabil că mult! Oricum nu-mi pot închipui loc mai bun pe lumea asta pentru a zbura cu balonul. Mulţumesc, Tania :*

      Reply
  2. TANIA

    Nu mi-ai raspuns: daca ti-ar fi propus ,sa pilotezi”zeppelinul” ,te-ar fi tentat??? doar tu si japoneza!! Eu zic cu siguranta DA!! :))

    Reply
    1. Ioana Post author

      Scuze, credeam că e o întrebare retorică:))). Ei, mi-ar fi plăcut dacă m-aş fi şi priceput. Nu mă riscam să dau cu balonul şi mai ales cu mine de stânci. Doar cu japoneza :)))))). Mi-ar fi plăcut însă să fiu pe post de asistent de pilot. Oricum am de gând să mai merg cu balonul. Poate fac şi un curs până atunci 😉

      Reply
  3. Pingback: Cappadocia – Viaţa după baloane |

  4. Pingback: Râpa Roşie în culori de primăvară |

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *