Cappadocia, flirtul lui Dumnezeu cu suprarealismul

N-am idee dacă Salvador Dali a ajuns vreodată în Cappadocia. Cu atât mai puţin ştiu dacă, oscilând o viaţă întreagă între ateism şi concepţii mistice, Dali a avut şi momente în care să îmbrăţişeze teoria creaţionistă. Ce ştiu însă sigur e că, dacă Dali ar fi cunoscut Cappadocia şi ar fi crezut în creaţionism, ar fi fost indivios. Măcar un pic. Şi, aşa cum îl cunosc eu pe Dali, nu şi-ar mai fi început rugăciunea de seară cu „Tatăl nostru”, ci cu „Dragă Colega”. :))

Lăsând gluma la o parte, din primul moment în care am dat cu ochii de acele piramide, conuri, formaţiuni de tip babă din tuf vulcanic (într-un punct de belvedere la şosea, deasupra oraşului Göreme), m-a izbit suprarealismul peisajului. M-am gândit la Dali. Şi, dacă de după formaţiunile stranii ar fi apărut brusc o girafă incendiată sau dacă în locul cohortelor de turişti sau al femeilor musulmane acoperite de văl mi-ar fi ieşit în cale oameni cu sertare, mi s-ar fi părut cel mai firesc lucru din lume. Aproape că mă aşteptam să văd prăjindu-se la soare, stropşite ca ochiurile în tigaie, ceasuri diforme, azvârlite anapoda pe stâncile Cappadociei.

În altă ordine de idei, mi-e foarte, foarte greu să scriu despre Cappadocia. Pe de o parte, trebuie să mă adun la modul cel mai serios pentru ca întreaga postare să nu devină un interminabil şir de onomatopee. Pe de altă parte, cel puţin în prima zi petrecută acolo, peisajele m-au captivat atât de mult, încât informaţia a rămas pe drum. Devenisem toată numai ochi, iar asta într-o asemenea măsură, încât singura raţiune de a fi a urechilor mele devenise aceea de a opri ochelarii să-mi pice de pe nas.

Cu alte cuvinte, în secunda doi nu m-au mai interesat nici hitiţi, nici frigieni, nici selgiucizi, nici trecutul bizantin, bisericile troglodite sau sfinţii Cappadociei, nici denumiri, nici nimic. Doar să alerg de la dreapta la stânga şi de la stânga la dreapta, să-mi umplu ochii şi sufletul cu incredibilele privelişti. Aaa, şi să ating roca vulcanică. Parcă o simt şi acum în vârful degetelor. E atât de uşoară, aerată, răcoroasă, de-mi venea s-o iau acasă. Na că am făcut şi versuri. Prin urmare, stau şi mă uit ca mâţa-n calendar la unele dintre fotografiile făcute în acea zi şi n-am habar unde le-am făcut. Nici măcar nu mă deranjează prea tare lucrul ăsta, atâta doar că n-aş vrea să devin şi mai penibilă, povestind plină de patos cum am fost într-o vale faină de tot, apoi într-o altă vale faină de tot, urmată evident de o vale cum nu se poate mai faină. Drept care, mă chinui de vreo jumătate de oră, comparând de zor pozele mele cu cele de pe internet, să aflu naibii cum le cheamă pe văile alea atât de faine.

Începutul e uşor, cu Uchisar, localitate pe care am reţinut-o încă de la faţa locului datorită „castelului” omonim, cea mai înaltă structură din regiune. Mai mult decât castelul m-a captat însă aspectul aşa-numitelor „hornuri ale zânelor”. Par ciuruite. Dacă te apropii, îti dai seama că, de fapt, ai de-a face cu uşi şi ferestre. Multe dintre stânci au fost folosite încă de pe vremea romanilor pe post de morminte. Bisericuţe am înţeles că sunt destul de puţine în zonă, în schimb locuinţe găseşti grămadă. Am avut chiar şansa de a intra într-o asemenea locuinţă semi-troglodită.

Există destui localnici dispuşi să primească turişti. Trebuie doar să-i găseşti acasă. Am trecut peste jena de a viola intimitatea femeii care ne-a deschis uşa, gândindu-mă că, probabil, cele câteva lire pe care le primeşte de la fiecare om care-i trece pragul (sau pe care ar trebui să le primească, am văzut cu ochii mei cum mai decide unul sau altul de la sine putere că a făcut „baba” destui bani pe seama altora) îi sunt de un real ajutor.

Nu ştiu exact la ce mă aşteptam, probabil că la ceva în genul caselor de troglodiţi din Tunisia. Ei bine, nici vorbă! Am dat peste interioare curate, amenajate cu gust, chiar dacă, desigur, cu posibilităţi materiale limitate. Nu ştiu cum se descurcă cu apa, cu încălzirea (e frig rău iarna în Podişul Anatoliei, la peste 1000 m altitudine), nici n-am întrebat, cunoştinţele de limbă engleză ale gazdei noastre fiind undeva la nivelul cunoştinţelor mele de turcă. Adică zero. Ulterior am aflat însă de la ghidul turc că locuitorii stâncilor sunt proprietari cu acte în regulă, plătind chiar impozit pentru stâncile lor.

Despre Castelul Uchisar ce să spun? Când am ajuns în faţa lui şi am constatat că se poate vizita, am întrebat-o pe Cristina, însoţitoarea de grup, dacă aş avea timpul necesar pentru a urca. Mi-a răspuns că mai stăm jumătate de oră în Uchisar şi că doar urcarea mi-ar lua undeva la un sfert de oră, aşa că m-am repezit spre intrare, am bâţâit câteva minute la coadă până am reuşit să achiziţionez biletul (6 lire turceşti, cca 3 USD), după care am luat-o la goană în sus, sărind câte trei trepte odată şi încercând să fac în acelaşi timp slalom printre cei care urcau tihnit, ca oamenii. Am ajuns sus, lângă steag, cu apele curgând şiroaie pe mine, cu limba de-un cot şi sub privirile uşor mirate ale celor care se întrebau probabil dacă m-o fi bătut prea tare soarele-n cap, după vreo … două minute, maxim trei. Mnu, nu-s vreun Usain Bolt în variantă feminină şi mai albinoasă, nici în regim de plimbare lejeră nu cred că mi-ar fi luat urcuşul mai mult de 6-7 minute.

Foarte bine, după ce mi-am recăpătat suflul am avut timp să mă bucur de perspectivele largi pe care le ai de acolo, de sus, asupra Văii Uchisar şi asupra împrejurimilor. Şi nici n-a trebuit să aştepte autocarul după mine.

A urmat Paşabaglari (Viile Paşei), fosta „Vale a Călugărilor”, plină de „ciupercuţe”, unele cu câte trei capete, şi de foste chilii, multe dintre ele săpate în stâncă la o înălţime de câţiva metri buni, astfel încât nu sunt accesibile fără scară, coardă sau alte ajutoare. Chiar pusesem ochii pe o asemenea chilie. Ar fi existat prize suficiente pentru a mă putea căţăra până la ea, am lăsat-o însă baltă când mi-am amintit că va trebui de bine, de rău să mai şi cobor de acolo.

Aici am văzut şi primele vii. Cum nu sunt o prea mare consumatoare de vin, n-aveam habar că regiunea este recunoscută şi pentru vinurile sale. Mai târziu, în drum spre hotelul situat în Nevşehir, am oprit la un producător local de vinuri. Am cumpărat şi eu o mini-sticluţă de vin roşu, care la degustat mi s-a părut destul de bun, însă apoi, odată ajunsă la hotel, m-am „chinuit” vreo trei ore să-i golesc conţinutul. Dar, după cum spuneam, nu prea beau vin, aşa că nu sunt un etalon, iar, pe de altă parte, probabil că intra altfel dacă l-aş fi „povestit”.

Ultima oprire a fost în Valea Devrent sau Valea Imaginaţiei. Se găsesc aici o serie de stânci cu forme ciudate, în care unii – cei cu multă imaginaţie, de unde şi denumirea, probabil – au văzut cămile, Fecioare cu Pruncul, cupluri de dansatori, aligatori, bicornul lui Napoleon, cobre şi altele asemenea.

Asta a fost prima zi în Cappadocia. Urma o zi luuuungă, care avea să înceapă pentru mine în toiul nopţii. Dar despre baloane, oraşe subterane, muzee în aer liber, alte şi alte hornuri ale zânelor, în postarea următoare. 🙂

Ioana

8 thoughts on “Cappadocia, flirtul lui Dumnezeu cu suprarealismul

  1. TANIA

    Daaa ,foarte frumos!Cred ca ai un sentiment ciudat ,de science-fiction! Unele ,imi aduc aminte de OBLIO (mai tii minte?).Ti-ai luat casa acolo??:))am sperat sa cumperi totusi palatul Ciragan ,sa ma laud cu proprietareasa…..:))Nu stiu daca as sta intr-o casa din aceea , virtual si Troglodytes ,din Spania mi-a placut….cred ca depinde de starea de spirit la un moment dat ,uneori as vrea….Astept “zeppelinul””…

    Reply
    1. Ioana Post author

      Spre deosebire de Ciragan, cred că o scorbură într-o stâncă cappadociană mi-aş putea permite. Greu, nu chiar în zona centrală, dar mi-as permite :)). Nu cred că aş putea sta pe termen lung acolo (la Troglodytes n-am fost, nu mă pot pronunţa), dar cred că mi-ar plăcea o căsuţă dintr-un asemenea tuf la mine-n curte :D. “Zeppelinul” săptămâna viitoare 😉

      Reply
  2. Pingback: Cappadocia – Printre sute de baloane |

  3. nickro

    Minunate locuri, cu o istorie si un peisaj incredibile. Felicitari pentru relatarile dvs, aveti har literar si va documentati foarte bine (m-au impresionat si descrierile despre Istanbul, pentru ca asa am ajuns pe aceste pagini).

    Reply
    1. Ioana Post author

      Mulţumesc mult pentru aprecieri. Nu ştiu dacă e tocmai har literar dar scriu cu şi de drag, iar în Turcia mi-am lăsat o parte din suflet :). Am descoperit şi eu acum blogul dumneavoastră. Pe lângă faptul că mi s-a făcut dor de Dobrogea, am putut constata că mai aveam puţin şi ne intersectam în Cappadocia. E adevărat că mi-aţi luat-o totuşi un picuţ înainte, cu vreo două săptămâni aşa:). Călătorii minunate vă urez din tot sufletul şi vă mai aştept!

      Reply
      1. Ioana Post author

        PS: Am încercat să vă răspund pe blogul dvs., habar n-am dacă am reuşit (dacă am reuşit, am reuşit chiar în dublu exemplar :)). Dacă n-am reuşit, întrebarea era: “Şi dvs. spuneţi de mine că aş fi documentată????”

        Reply

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.