Ankara, sub semnul lui Atatürk

Am văzut foarte puţin din Ankara şi, într-o oarecare măsură, îmi fac un reproş din asta. E adevărat că am avut o singură seară la dispoziţie, că înnoptarea la Ankara era gândită mai degrabă ca o staţie intermediară între Istanbul şi Cappadocia, că eram destul de obosită după mai bine de 450 km parcurşi cu autocarul în acea zi, că ploua atunci când am ajuns în capitala Turciei şi că tentativele mele timide de „aprofundare” (în sensul vizitării unor muzee) s-au lovit de ora târzie.

Totuşi, parcă nu-mi stă în fire nici să pornesc la drum fără hartă şi nici să plec urechea la replici cretine de genul „N-ai ce vedea în oraşul X.” Se pare însă că exact asta am cam făcut.

Era trecut bine de ora 5 după-amiază când autocarul ne-a debarcat în faţa hotelului, situat în imediata apropiere a Pieţei Ulus (sau Piaţa Naţiunii, pentru că asta înseamnă ulus în limba turcă), cândva inima oraşului. Până m-am cazat şi am reuşit să mă adun s-a mai dus o oră, aşa încât, atunci când m-am înfiinţat în fine în piaţă, în faţa Monumentului Republicii, ridicat în 1927 ca simbol al Războiului de Independenţă, trecuse deja de ora 6.

În jurul pieţei e grupat aşa-zisul centru istoric. Acum să nu vă închipuiţi ceva de genul Istanbulului. Chiar dacă Ankara (vechea Angora) nu s-a născut nici pe departe odată cu Republica şi poartă ceva vestigii hitite, frigiene, elenistice, romane sau bizantine, totul pare a gravita în jurul personalităţii copleşitoare a lui Mustafa Kemal, tatăl turcilor.

Mi s-ar părea ridicol să mă apuc să vă povestesc cine a fost Atatürk. Doar aşa, ca fapt divers: ştiţi de când au în România femeile drept de vot? Vă spun eu. Din 1938. Dar în Franţa? Din 1944. În Belgia şi Italia? Din 1946. În Elveţia? Din 1971. În Liechtenstein? Din 1984. Aşa. Iar în Turcia musulmană a lui Kemal? Din 1930 la alegerile comunale şi din 1934 la cele parlamentare. Atât am avut de zis.

Oricum, la peste 75 de ani de la moartea fizică a lui Kemal, memoria sa n-ar putea fi mai vie. Erdogane tată, mânca-ţi-aş sufletul, mi-e că vine tatăl vostru să te bântuie că nu ştiu, zău, cât te-o mai suporta!

Plimbându-mă pe Bulevardul Ulus în jos, fără hartă şi fără nu ştiu ce documentare prealabilă, am reuşit totuşi să identific trei dintre clădiri. În primul rând Muzeul Republicii, amenajat în clădirea care a servit din 1924 încolo drept sediu Parlamentului Republicii Turcia (Türkiye Büyük Millet Meclisi). Părea încă deschis, aşa că m-am repezit înăuntru. Ţeapă. Muzeul se închidea la 7, era 7 fără 10 minute iar uşile mai erau deschise doar pentru a permite evacuarea ultimilor vizitatori întârziaţi.

Vizavi de Parlament, Ankara Palas, practic cel mai vechi hotel din Ankara. Un fel de palat/vilă de protocol, destinat(ă) găzduirii unor oaspeţi de seamă. După finalizarea construcţiei, în 1928 (arhitecţi Vedat Tek şi ulterior Kemaleddin Bey, care şi-a aflat sfârşitul pe şantier), aici erau cazaţi parlamentarii turci. Nu o dată, Ankara Palas l-a primit sub acoperişul său pe Atatürk însuşi.

Apoi, pe colţ, în imediata apropiere a Pieţei Ulus, un alt muzeu, Muzeul Războiului de Independenţă (1919-1923), chiar primul Parlament turc în timpul războiului şi după proclamarea Republicii, până în octombrie 1924. Aici a fost adoptată prima constituţie a ţării, aici s-a decis abolirea sultanatului, aici a fost proclamată Republica şi tot aici a fost ales preşedinte Mustafa Kemal. E un muzeu pe care mi-aş fi dorit mult să îl pot vizita, mult mai mult decât pe cel al Republicii. Mai mult decât Mausoleul. Asta pentru că la mormântul lui Atatürk nu s-a întâmplat niciodată nimic, în schimb aici s-a întâmplat totul. Iar pe mine imaginaţia m-a ajutat întotdeauna (mai puţin în China, unde aveam senzaţia tâmpită că mă uit la televizor, şi în Maroc, unde aveam senzaţia şi mai tâmpită că n-am ce căuta în ţara aia) să fac călătorii în timp atunci când mă aflam „la locul faptei”. Cred că e inutil să mai specific că era deja închis muzeul.

Nu ştiam ce să fac. Aş fi încercat să urc în Citadelă, dar deja mă cam săturasem să dau peste chestii închise, aşa că m-am mai plimbat o vreme pe străduţe lăturalnice, m-am conversat o tură cu nişte turci ieşiţi la o şuetă şi care m-au somat să le fac o poză, având în vedere că, în opinia lor, aveam de-a face cu cei mai arătoşi trei bărbaţi din Ankara :), le-am refuzat totuşi invitaţia la bere (susţinând că nu consum alcool, haha) şi m-am oprit în cele din urmă la un fel de crâşmă de cartier. Îmi trebuia o cafea, dar pe lângă cafea am zis să încerc şi un ayran de la mama lui. Băusem şi în România un fel de iaurt pe care îl chema ayran, am constatat însă pe de o parte că nu prea seamănă cu ce am băut în Turcia, iar pe de altă parte că nu mă omor deloc după reţeta originală. Nici vorbă de iaurt, e un fel de apă sărată cu ceva urme de culturi lactice şi un gust uşor mentolat. Cu siguranţă ţine de sete, dar, în ceea ce mă priveşte, tot laptele bătut e şefu’.

Apoi m-am retras la hotel. Dimineaţa, programul prevedea vizitarea Mausoleului lui Atatürk (Anitkabir). La intrare, am constatat însă că nu putem intra. Sau că nu vrem, nu sunt chiar sigură. Am nimerit într-o zi de sărbătoare naţională (19 mai – Ziua tinerilor, a sportului şi a gândului Atatürk), iar varianta oficială a fost că, din motive de securitate, turiştii nu au acces. Posibil să fi fost însă doar aglomeraţia îngrozitoare şi faptul că am fi pierdut foarte mult timp în condiţiile date.

După un scurt tur panoramic (adică în autocar, adică egal cu zero) al oraşului, care m-a făcut să-mi fie ciudă pe mine că nu luasem cu o seară în urmă un taxi spre Kizilay (situat în zona modernă a capitalei), am părăsit Ankara, îndreptându-ne spre Cappadocia, motivul nr. 1 pentru care plecasem de acasă.

Ioana

5 thoughts on “Ankara, sub semnul lui Atatürk

  1. TANIA

    Bine ca n-ai stat prea mult in Ankara , la cat te cunosc ajungeai prin Altindag , o zona cel putin periculoasa!! Cat priveste “privilegiul” femeilor din Turcia ,de a vota cu mult timp inaintea celor din Europa Occidentala ,nu cred ca a insemnat mult!! Barbatii din Turcia ,in afara faptului ca sunt deosebit de aratosi ( vizibil si in poza:)))sunt si foarte autoritari.Nu cred ca au prea multe de zis femeile. Eu personal ,as fi preferat sa primim acest drept in 1971 ,ca in Elvetia ,si sa avem o societatea macar pe jumatate ca cea elvetiana!!!Astept Cappadocia ,sa te vad in balon ,nacela ,in aer oricum !!!:)):*

    Reply
    1. Ioana Post author

      A însemnat enorm :). Nu poţi schimba din condei mentalităţi de sute de ani, dar poţi crea diferenţe, şi încă mari, între ţări care au avut parte de o istorie şi o mentalitate asemănătoare. Nu poţi compara statutul actual al femeii turce cu statutul femeii din Siria, Irak sau Iran, ca să vorbesc doar despre ţări cu care Turcia are graniţă. Iar meritul îi aparţine în mare parte lui Atatürk. La fel, e vizibilă diferenţa dintre femeile din Tunisia spre exemplu, care au beneficiat de spiritul reformator al lui Habib Bourghiba, şi femeile din Maroc. Apoi să nu uităm că până una alta Turcia a avut prim-ministru femeie, pe doamna Ciller. Noi? Dacă te gândeşti la cine mă gândesc io, vei putea spune doar “Doamne fereşte” :)))). Imediat mă urc în nacelă :*

      Reply
  2. TANIA

    Ai dreptate ,doar ca te raportai la Europa, la Franta ,Belgia ,Elvetia etc…o fi o schimbare majora fata de celelalte tari musulmane ;)Prefer sa nu ma gandesc la nimeni:)) m-am inselat fara indoiala MEREU! Dar ,trebuie un mare”Doamne fereste” !!!

    Reply
    1. Ioana Post author

      Păi na, mă raportam la Elveţia sau Belgia ca fapt divers, aşa cum am şi spus, asta pentru a sublinia spiritul progresist al lui Kemal, care mie mi se pare extraordinar. În Elveţia s-au făcut nu ştiu câte referendumuri pe tema asta şi bărbaţii, singurii cu drept de vot, au tot votat împotrivă. Lasă că ştii tu la cine m-am gândit :))).

      Reply
  3. Pingback: Cappadocia – Viaţa după baloane |

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.