Amsterdam ca bonus (1)

A trecut şi vacanţa mea thailandeză. Capul meu a devenit un teren propice culturii de varză, trăiesc oarecum cu sentimentul că m-am dus bou şi m-am întors vacă, aşa că, până mi se vor mai aşeza gândurile, senzaţiile şi impresiile (sper cel puţin că se va întâmpla şi asta la un moment dat), profit de faptul că am rămas datoare cu un ultim episod din periplul meu sud-american. E adevărat că, ultima oară când am verificat, Amsterdamul nu se găsea chiar în inima Americii Latine, dar, aşa cum circuitul ăsta a avut un prolog, trebuia să aibă şi un epilog, nu?

V-am spus oare că urăsc escalele? Nu? Dacă nu v-am spus, v-o spun acum: urăsc escalele! Din fundul ficaţilor! Detest magazinele duty-free în general şi gablonţurile Swarovski în particular, detest să beau apă plată la trei-patru euro jumatea, detest boxele alea umilitoare pentru fumători şi, mai presus de toate, urăsc să stau ca tâmpita blocată cu orele într-un aeroport. Mi-e ciudă pe cei care pot citi, pot face integrame, rebus, sudoku, pot freca netul, pot tricota (de fapt asta nu, tare mă îndoiesc că ai voie cu andrelele în avion) sau naiba mai ştie ce pot face prin aeroporturi. Eu, una, nu mă pot concentra să fac nimic, doar număr minutele care trec, din ce în ce mai certată cu viaţa.

Vorbesc, desigur, despre escalele alea imposibile de 3-4-5 ore. La întoarcerea din America de Sud, lucrurile au stat uşor diferit. Am zburat cu KLM, cu escală la Amsterdam. Dacă la dus am avut parte de una dintre acele escale nesuferite de care vă vorbeam mai sus, de aproape 4 ore, la întoarcere au fost mai bine de 9 ore, ceea ce schimbă situaţia cu 180°, în sensul că e totuşi timp să arunci un ochi asupra oraşului, dacă tot eşti acolo.

Cum mă aflam pentru prima oară în capitala Olandei, am trecut rapid peste oboseala şi sictireala celor peste 10 ore de zbor din Rio de Janeiro şi m-am repezit alături de alţi câţiva colegi de excursie spre ieşirea din Aeroportul Schiphol. Mare bilă albă pentru Amsterdam din punctul de vedere al accesului la tren! Practic, cobori din aeroport pe nişte scări direct pe peron. Nici biletul nu e foarte scump (parcă în jur de 8-9 Euro am plătit dus-întors), iar după mai puţin de 20 de minute eşti în gara Amsterdam Centraal, de unde tot oraşul e al tău. 🙂

Acum, întrebarea logică e ce să faci atunci când timpul tău în Amsterdam e atât de limitat? Chiar nu prea are sens să-ţi baţi capul cu Rijksmuseum, Muzeul Van Gogh, Centrul Nemo, Casa Anne Frank sau mai ştiu eu ce muzee. Nu că nu ar merita efortul, pur şi simplu cred că ar fi păcat ca, la un prim contact atât de scurt cu oraşul, să-ţi petreci vremea între patru pereţi.

Deci? Hai la ponton! Ne-am învârtit un pic cam bezmetici în jurul gării până să găsim debarcaderul. Cam friguţ afară, mai ales pentru cineva care vine de la 25 de grade şi mai e şi rupt de oboseală pe deasupra. Nori din ce în ce mai negri pe cer. Nimic spectaculos pentru un Amsterdam în prag de decembrie. Din fericire, bărcile sunt închise. Am optat pentru varianta scurtă a croazierei pe râul Amstel şi pe canalele sale, să rămână timp şi pentru ceva plimbăreli pe uscat.

Veneţia Nordului. Nici nu ştiu dacă să mă enerveze sau să mă distreze clişeul ăsta de o idioţenie desăvârşită. Am văzut la viaţa mea cel puţin trei Veneţii ale Nordului – Copenhaga, Amsterdam şi Sankt Petersburg. Bonus, am avut parte de trei Veneţii ale Estului – Wuzhen, Suzhou şi, mai nou, Bangkok. De Veneţii ale Vestului încă n-am auzit, dar nu-i timpul pierdut. Cică Zakynthos ar fi o Veneţie a Sudului. Parcă erau la un moment dat chartere directe din Sibiu, aş putea s-o bifez şi pe asta. Aş avea şapte Veneţii la activ, doar pe aia adevărată nu! Tare sau ce?

Sunt o fană declarată a mini-croazierelor pe canale. Cu cât e mai aglomerat oraşul, cu atât devin o fană mai înfocată a plimbărilor pe apă. Luciul apei a avut dintotdeauna darul de a mă linişti şi de a-mi crea o stare de bine. Uit de oamenii din jur şi rămân doar eu cu mine şi cu gândurile mele. Apa şi-a făcut datoria o dată în plus şi la Amsterdam.

Liniştea din mine şi din jurul meu era întreruptă din când în când doar de vocea plăcută a căpitanului, care îndeplinea, în acelaşi timp, şi funcţia de ghid. Informaţii scurte şi la obiect, mai întâi în engleză, apoi, parcă pentru a-mi simplifica mie personal existenţa, în germană. Informaţii bine-venite pentru cineva care nu-şi făcuse deloc lecţiile. Deh, nu înveţi pe de rost harta Amsterdamului când tu pleci în excursie la Machu Picchu.

Îmi amintesc vag explicaţiile referitoare la cele trei centuri principale de canale dispuse concentric în jurul nucleului vechi al oraşului: Heerengracht (la interior), Keizersgracht (centrală) şi Prinsengracht (la exterior), dar să nu mă întrebaţi când şi pe care dintre ele navigam, că m-aţi pierdut. Îmi amintesc apoi că am trecut pe sub sau pe lângă un număr impresionant de poduri. Mi-a rămas în minte Blaubrug, inspirat de Podul Alexandru al III-lea din Paris. Pe de o parte pentru că se destinge ca stil între podurile „clasice” olandeze, pe de altă parte pentru că mi s-a părut oarecum distractiv să vin la Amsterdam să văd un pod de inspiraţie pariziană, care la rândul lui reprezintă un simbol al prieteniei ruso-franceze şi poartă numele unui ţar.

Nu putea să-mi scape nici Magere Brug, probabil cel mai cunoscut pod din Amsterdam, unul dintre ultimele poduri din lemn care au supravieţuit. Cu aspectul actual datând din 1934, nu este însă nici pe departe cel mai vechi pod din capitala olandeză. Titlul îi aparţine podului Torensluis, de pe canalul Singel, finalizat în 1648 şi care mai păstrează încă forma originală. Sincer, nu ţin minte dacă am trecut prin sau pe lângă el.

Am trecut pe lângă Montelbaanstoren, turn de apărare în evul mediu, alintat Malle Jaap de localnici – un fel de Jack cel Prostănac, din cauză că prin secolul 17 ceasul mergea după ureche, iar clopotele începeau să bată cam când le tăia capul. Am avut parte şi de biserici, ca să nu mi se reproşeze că ţin partea cuiva amintesc de Nicolaaskerk, biserică romano-catolică, şi de Westerkerk, din cartierul Joordan, biserică protestantă. Totuşi, parcă mai simpatică cea protestantă, măcar pentru girueta în formă de cocoş din vârf. 🙂

Casa Anne Frank din Prinsengracht 263 era s-o ratez cu totul. M-am trezit după ce trecuserăm deja de ea. Oricum am nişte sentimente contradictorii legate de Jurnalul Annei Frank. Citisem cu ceva vreme în urmă o pledoarie pentru introducerea cărţii ca lectură obligatorie în şcoli. Dacă mă întrebaţi pe mine, ar fi o mare tâmpenie. Chiar dacă e scrisă de o adolescentă, e o carte care ar trebui citită şi înţeleasă la maturitate. Eu am citit jurnalul, în germană, la rândul meu adolescentă fiind. N-aveam nicio treabă cu holocaustul, cu războiul, cu documentele istorice şi cu figurile-simbol ale victimelor nazismului. Iar pe parcursul întregii lecturi, de la adolescentă la adolescentă, tânăra Anne mi s-a părut groaznic de enervantă şi atât. Bineînţeles că eram conştientă de modul tragic în care i-a fost frânt destinul la nici 16 ani, de cât de grei trebuie să fi fost cei peste doi ani petrecuţi în ascunzătoarea din „anexă”, iar asta mă făcea să mă simt neom. Dar antipatică tot îmi era. Am recitit de curând jurnalul, în limba română de această dată, şi mi-aş dori sincer să o fi făcut acum, la maturitate, pentru prima oară.

Apoi, vaporaşele „parcate” pe canale, de fapt locuinţe în toată regula. Din când în când mai dădeai peste una care n-avea perdeluţele trase la geamuri, ocazie să arunci un ochi în interioarele simple, dar cochete. De-a dreptul cosy. Din câte am înţeles, nu mai e permisă transformarea altor ambarcaţiuni în locuinţe, astfel încât cele existente se vând la o adică la preţuri de-a dreptul astronomice.

Căsuţele de turtă dulce”. Nu ştiu de ce, mi le închipuiam un pic altfel. Mai micuţe, mai drăgălaşe, mai colorate, cumva mai… de turtă dulce. Oricum ar fi, e senzaţional ce au putut scoate oamenii ăştia dintr-o mlaştină. Cu ocazia asta am înţeles şi eu cât de cât funcţionalitatea acestor clădiri înclinate, construite în Epoca de Aur olandeză de comercianţii care-şi aveau depozitele în podul caselor. Unde marfa ajungea trasă pe scripeţii fixaţi pe fronton. La cât de mari sunt ferestrele şi la cât de îngustă e casa scărilor (cel puţin aşa am înţeles), probabil că şi mobilierul şi orice alt obiect de dimensiuni mari erau introduse în casă cu ajutorul scripeţilor.

Ce-am mai văzut de pe ape? Biciclete peste biciclete peste biciclete peste biciclete peste biciclete peste biciclete peste biciclete. Desigur. :))

Toată mini-croaziera a durat ceva mai mult de o oră. Mai era timp berechet pentru plimbări pe uscat. Despre ele, data viitoare.

Ioana

3 thoughts on “Amsterdam ca bonus (1)

  1. TANIA

    Asta da bonus , atat de mult mi-a placut Olanda….din motive lesne de inteles , nu-mi pot cumpara un vaporas-casa,desi mi-ar placea enorm!Ai avut prea putin timp la dispozitie , dar ai vazut suficient in asa scurt timp! Imi place si faptul ca in Amsterdam , sunt mai multe biciclete decat locuitori, un mijloc de transport extrem de sanatos , si poluare=o. Astept detalii despre marea ta hoinareala , prin Thailanda!:*

    Reply
    1. Ioana Post author

      Da, mi-ar mai trebui măcar încă o escală ca să mă declar satisfăcută :). Sau şi mai bine două zile legate, primăvara târziu sau la început de vară. O să vină şi Thailanda, promit, momentan am senzaţia că nu-s în stare să leg două vorbe :(. :*

      Reply
  2. Pingback: Amsterdam ca bonus (2) |

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.