Amintiri din Retezat

De Sfântul Ion am învăţat chimie. Zice-se că Ionii ar fi de două feluri: pozitivi şi negativi. Ionii pozitivi dau de băut, Ionii negativi se fac că plouă. Am avut şi eu o tentativă timidă să devin Ion pozitiv, nu mi-a prea ieşit, iar în cele din urmă m-am pripăşit pe lângă un Ion cu adevărat pozitiv. N-a fost nevoie decât să traversez strada.

Trecuse deja de miezul nopţii şi în jurul mesei din bucătărie rămăseserăm trei: Nelu, aka Ionul pozitiv, Cosmin şi cu mine. Mari, soţia Nelului, plecase să culce fetiţa, restul oaspeţilor dispăruseră pe la casele lor. Am început să batem câmpii la greu. Şi dă-i cu amintirile de acum aproape 20 de ani, de pe vremea când băteam nu numai câmpii, ci şi munţii patriei în aceeaşi formulă de trei.

Şi, cum hăhăiam noi de zor în faţa unui pahar de vin roşu, rememorând tâmpeniile pe care le produceam en gros şi en detail la (aproape) fiecare ieşire pe munte, m-am trezit vorbind. Băi, trebuie să mă apuc să scriu despre astea! Păi, cum, n-ai scris încă? N-am scris.

A doua zi nu mai părea o idee atât de bună. N-am fotografii decât pe hârtie, mi-e lene să merg să le scanez la o calitate acceptabilă, fără imagini nu-mi convine, nici nu prea mă puteam hotărî despre ce isprăvi glorioase să scriu, în fine.

Ieri mi-am amintit însă că am un CD de la Cosmin cu poze din 2009, de la ultima noastră excursie în Retezat. Nu prea mai semănam noi la sfârşitul deceniului trecut cu cei care se făceau de minune la sfârşitul anilor 90 pe unde apucau, dar tot e mai bine decât nimic. Şi, dacă tot sunt din Retezat pozele, să vă povestesc despre Retezat, zic. Cine n-are altă treabă decât să mă judece pentru că acum 20 de ani eram un copil idiot, mă-sa-i curvă!

Prima oară am mirosit aer de Retezat în vara lui 1997. Tocmai formaserăm gaşca, ni s-a alăturat o prietenă a mea. Patru oameni în cortul meu de două persoane, cu mine aflată la debutul crizelor de claustrofobie. Epic! Alcool la greu. Creastă n-am văzut decât de jos în sus, n-am făcut practic decât să traversăm muntele în dorul lelii de la Câmpu lui Neag la Ohaba de sub Piatră, cu campare undeva în apropierea Poienii Pelegii (undeva unde n-aveam voie, desigur), apoi la Bucura şi la Pietrele. Am îngheţat bocnă la Bucura, m-am întors cu cortul ciuruit de găuri făcute sistematic cu ţigara, asta după ce le deveniserăm extrem de simpatici vecinilor de cort.

Am tras însă nişte învăţăminte pe care, în cunoscuta mea mărinimie, nu pot să nu vi le împărtăşesc:

  1. Niciodată, dar absolut niciodată, atunci când eşti singurul român într-un loc de campare, Bucura să zicem, să nu te apuci să zbieri ca dobitocul „Ce cauţi, bă, în munţii noştri?” şi nici să-i cânţi în gura mare lui Pişta să se dea în aia mă-sii jos de pe cal. Rişti să rămâi fără cort, ceea ce nu-i prea mişto când eşti nevoit să le ceri părinţilor bani de altul.
  2. Niciodată, dar absolut niciodată, atunci când te afli într-un oraş de mineri, Vulcan să zicem, să nu fii cel mai beat dintre ei. Nu păţeşti nimic, devii chiar un fel de vedetă locală, dar s-ar putea să nu-ţi chiar placă. Dacă a doua zi se propteşte un puşti de vreo cinci ani cu mâinile în şolduri în faţa ta şi-ţi aruncă rânjind un „Bă, tu eşti ăla de-aseară”, şi dacă necunoscuţi încep să te salute rânjind pe stradă, felicitări, ai reuşit. Să fii cel mai beat din oraş, gen.
  3. Niciodată, dar absolut niciodată, să nu bei vin la cutie, să zicem că de la Cabana Pietrele. După două cutii s-ar putea să te ia somnul, dar să constaţi cu stupoare că e plin cortul tău şi că singura variantă care-ţi rămâne e să bei în continuare până s-o face dimineaţă. Iar a doua zi s-ar putea să nu îndrăzneşti să ieşi din cort până la prânz, cu toată vezica care dă să plesnească, că te caută unii într-o disperare să-ţi crape capul.
  4. Niciodată, dar absolut niciodată, să nu-l trimiţi pe Nelu să cumpere bilete de tren. Long story.

În 2001 am revenit în Retezat, în iulie sau în august. Rămăseserăm trei, Nelu, Cosmin şi cu mine. Am revenit cu ceva mai multă minte în cap, cu mai mult respect pentru munte, vecinii de cort şi, mai ales, pentru ficaţii proprii. Timp de trei zile am avut însă parte de un munte învăluit în permanenţă de nori şi de ploaie mocănească care, cu toate incantaţiile noastre, refuza să se oprească. Frig de noiembrie, vizibilitate zero.

Noi, mai îndârjiţi ca niciodată să „bifăm” măcar Vârfurile Retezat şi Peleaga, cu toată porcăria de vreme. După o zi petrecută în jurul cortului (tot ăla găurit şi peticit) la Pietrele, am pornit ca orbeţii pe Valea Pietrele înspre Retezat. Totul a decurs normal până în Şaua de Vară, unde, văzând nimic, am reuşit să o luăm spre stânga în loc să o luăm către dreapta. Ne-am tot dus pe creastă până la un vârf marcat. Clar, ăsta trebuie să fie Retezatul, am învins! Am făcut vreo două poze pe care la fel de bine le-am fi putut face şi în pivniţă la mine, că am fi avut în fundal acelaşi perete gri, şi ne-am întors în „tabăra de bază”.

Ne uitam pe fotografiile din cabană şi parcă ceva nu se lega, parcă nu semăna marcajul de vârf, dar am ales să ignorăm orice indiciu. Urcaserăm pe Retezat şi punct! Mi-a luat câţiva ani buni să mă prind că, de fapt, vârful atins atunci fusese Bucura I (2433 m).

A doua zi a fost şi mai „bine”. Am ţinut cu dinţii de planul nostru de a urca pe Peleaga fix până am ajuns la Lacul Galeşu (1990 m). Acolo, uzi leoarcă şi îngheţaţi până în măduva oaselor, am cedat nervos. Am făcut la întoarcere un ocol până la Tăul dintre Brazi. Atâta doar că negura era atât de densă, încât efectiv nu vedeam nimic. Ne întrebam în gura mare unde naiba o fi tăul ăla, că după ceas ar fi trebuit să ajungem. Tot întrebându-ne, m-am trezit până la genunchi în apă. Ei bine, ajunseserăm! A fost momentul în care am decis să nu ne mai războim cu vremea şi să ne întoarcem dracului acasă.

Au trecut alţi cinci ani până să dau din nou ochii cu Retezatul. Era august 2006  şi rămăseserăm doi: Cosmin şi cu mine. Cu un nou cort, cel ciuruit si peticit cedase definitiv. Eu mă pregăteam să plec în China, nu prea servisem munte în vara cu pricina, eram destul de montată, astfel încât, după o noapte de schimbat trenuri şi după ce în jurul prânzului am reuşit în fine să ne campăm la Pietrele, am şi luat-o din loc. Am ajuns astfel pe adevăratul Vârf Retezat (2482 m), care nu prea semăna cu cel „bifat” pe vremuri. Ne-am întors pe Culmea Lolaia şi am ajuns înapoi la cort la lăsarea întunericului, cu vreo zece minute înainte să se dezlănţuie furtuna.

Furtună care a continuat să se dezlănţuie toată noaptea. Dimineaţa s-a oprit pentru vreo oră, cât să-şi stoarcă lumea sacii de dormit, apoi a revenit în forţă, iar noi, terorizaţi de fulgere, ne-am luat şi ne-am cărat pe la casele noastre. Vf. Peleaga începuse să devină încet-încet o obsesie.

Am scăpat în cele din urmă şi de obsesie în 2009, tot în compania lui Cosmin. De fapt, redeveniserăm trei, ne-a însoţit un alt amic, din păcate nu şi Nelul nostru, prins cu alte treburi. Am „cucerit” atunci Peleaga (2509 m), mai puţin Păpuşa (2508 m), cu toate că era şi dânsa iniţial pe ordinea de zi. Cel de-al treilea membru al „expediţiei” ne-a anunţat în Valea Rea că i s-a terminat benzina şi că rămâne acolo până coborâm, şi ni s-a părut de porc să-l lăsăm să aştepte cu orele până escaladam pelegi, păpuşi şi ce mai aveam noi de escaladat, mai ales că nu era tocmai vreme de plajă.

Pozele de mai jos sunt de atunci, din 2009, şi nu-mi aparţin mie, ci lui Cosmin. Ar mai fi de menţionat că am reuşit să montăm unul dintre corturi fix lângă un cuib de viespi. Acolo l-am lăsat timp de trei nopţi, că oricum alte variante mai bune nu existau. Au fost şi ultimele mele nopţi petrecute la cort. Se sfârşise o eră.

Ş-am încălecat pe-o şa.

Ioana

3 thoughts on “Amintiri din Retezat

  1. Tania

    M-am distrat copios! Pana la urma,amintirile din tinerete -poate neplacute la vremea respectiva- raman dintre cele mai frumoase! Pupici:-)

    Reply
    1. Ioana Post author

      Eh, amintirile noastre erau mai degrabă neplăcute pentru alţii :)) Pentru noi doar câteodată, dimineaţa :))) :*

      Reply
  2. Pingback: Eu şi Vârful Negoiu | De pe drum …

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.