În mod normal, asta ar fi trebuit să fie prima postare din ciclul dedicat vacanţei siciliene, numai că-s putoare, trebuia să descarc poze şi de pe telefon şi din aparat, mi-a fost lene, na. Drept care, recuperăm acum, urmând ca data viitoare să-mi reiau povestea despre ce-am mai vizitat prin centrul Taorminei după ce mi-am făcut mendrele prin Villa Comunale. 

… nu ajunge neapărat prea departe, dar măcar nu sfârşeşte sufocat la figurat, dacă nu şi la propriu, printre alţi turişti veniţi cu zecile de mii, asemeni lui, să consume oxigenul Siciliei în general şi pe-al Taorminei în particular.

Ei, ar fi fost păcat să petrec o săptămână în Pensinsula Sorrentină şi să văd în faţa ochilor, cât e ziulica de lungă, numai şi numai Golful Napoli. Mai ales când celălalt golf, Salerno, cu a lui Coastă Amalfi, e atât de aproape.

Oricât m-aş învârti şi oricum aş da-o, la Pompeii am făcut fix rahatul praf. Praf, praf, praf. Pfff, şi ce filme îmi mai făcusem în cap cu oraşul antic de la poalele Vezuviului! Iar asta nu de ieri, de azi.

Cred că nu există prea mulţi vulcani pe lumea asta, fie ei activi, aflaţi în stare de somnolenţă sau stinşi de-a binelea, la fel de emblematici precum Vezuviul (1281 m). Sunt puţini cei care rămân insensibili la tragedia antică care a devastat Pompeiul, Herculaneum sau Stabiae, la fel cum trebuie să fii cel puţin sociopat ca să nu ţi se pună un nod în gât citind despre scenariile apocaliptice ale vulcanologilor legate de o nouă erupţie – oricând posibilă – a vulcanului.

N-am veleităţi de gladiator, n-am nici în plan să crăp în viitorul apropiat. Însă, la Herculaneum, asta mi-a venit în minte. Salutul adresat Cezarului de cei sortiţi morţii iminente: Ave, Imperator, morituri te salutant!